Dacă sensul figurat al unui apelativ explică originea unei metafore, același sens în antroponimie poate da naștere unei porecle.
Porecla este o categorie antroponimică „prin care poporul a căutat să îndrepteze năravurile cele rele" (Candrea, p.5). Din punctul de vedere al lui Candrea, porecla este expresia atitudinii colectivității față de defectele unei persoane: „Poporul, dacă găsește la o persoană un cusur oarecare, care nu-i e pe plac, îi dă porecla care caracterizează bine cusurul acela. /.../ Cu chipul acesta poreclele s-au specializat, avându-și fiecare rolul de al califica mai de aproape pe leneși și trândavi, pe proști și nevoiași, pe vicleni și pe răi, pe urâți și zgârciți, pe bețivi și desfrânați" (p. 10).
O precizare demnă de luat în considerație aparține lui Ștefan Pașca: „La baza alegerii și răspândirii supranumelor stăpânește aproape nelimitat capriciul" (p. 53). De cele mai multe ori, porecla, devenită în timp supranume și ulterior nume de familie instituționalizat, își găsește explicația într-o întâmplare a cărei „erou" este cel poreclit.
Aportul lexicului comun la crearea poreclelor este covârșitor. Iorgu Iordan, în DNFR, p. 14, subliniază nu numai acest lucru, dar arată și cât de greu este uneori să se explice cum au luat naștere unele porecle.
În studiul Geneza poreclei (Oancă, Onomastică, p. 15-44) am identificat „protagoniștii" implicați în crearea unei porecle:
1. Persoana poreclită, numită emitent; 2. Persoana care atribuie porecla, numită receptor; 3. Grupul care acceptă și consacră porecla. Rețin unele fragmente din acest studiu.
În prima secțiune am arătat că portretul fizic, psihic și moral al unei persoane se compune dintr-o multitudine de semne. Prin ele, în totalitate sau chiar și numai în parte, devine posibilă diferențierea unui individ de alții în interiorul grupului social din care face parte. Semnele se grupează și ele în funcție de aportul lor la identificarea persoanei: unele pot fi considerate dominante, altele au rol complementar pe lângă acestea. De reținut este că aceste semne sunt percepute de ceilalți membri ai grupului sub forma unor imagini. Astfel, din portretul fizic al unei persoane putem reține ca semne (trăsături perceptibile) ale capului: forma acestuia (cap rotund - de unde o poreclă ca Bostan, Dovleac; țuguiat: Prună), culoarea și forma părului (păr alb sau albit la o vârstă tânără: Albu, Bălan; cărunt: Căruntu, Săinu; negru, asociat cu culoarea pielii: Negru, Smadu; creț: Crețu, dar și lipsa părului: Chelu, Coposu, Pleșuvu, Spînu), a ochilor (mari: Boboșatu, Broscoi; oblici: Chinezu; cu pleoapele căzute: Oblon), a urechilor (mari și pleoștite: Clăpău), a nasului (cârn: Cîrnu; coroiat: Uliu; lung: Năsoi), a bărbiei (lată și ascuțită: Cazma, Lopată; crestată: Brazdă), a buzelor (mari și groase: Buzatu; tivite: Păstae), a pomeților obrajilor (zbârciți: Stafidă), a sprâncenelor (mari și stufoase: Sprîncenatu), la care mai adaug calitatea danturii (dinți falși: Fasole, Făsui; lipsă: Știrbu), culoarea pielii (galbenă: Galbenu, Gutuie; roșie: Roșu), sau urme pe față lăsate de variolă, Ciupitu, sau față cu pistrui: Pestrițu etc.
Referitor la persoana care atribuie porecla, receptorul, sunt de reținut mai multe aspecte ale relațiilor existente într-un grup social. Primul aspect se referă la lipsa de omogenitate a acestuia în ce privește nivelul de receptare a semnelor (mesajului) venit din partea fiecăruia din colectivitate: unele mesaje sunt transmise cu intensitate sporită, facilitând cu ușurință receptarea lor, altele sunt de intensitate mai slabă, fiind legate de cunoașterea unor particularități de detaliu, cum ar fi reacția individului într-o anumită împrejurare.
Șansa ca porecla să fie acceptată de grupul social din care fac parte cei doi protagoniști, persoana poreclită și persoana care atribuie porecla, depinde de factori psihosociali și psiholingvistici. În cadrul factorilor psihosociali sunt de luat în considerare mărimea și omogenitatea grupului și statutul în cadrul grupului al persoanei care atribuie porecla. Principalul factor psiholingvistic este reprezentat de gradul de expresivitate a poreclei. În principiu, toate poreclele sunt expresive, deoarece ele dezvoltă sensuri figurate ale cuvintelor. Cu cât comparația este mai neașteptată, metafora mai sugestivă, metonimia mai șocantă, cuvântul ales să exprime un semn fizic, psihic sau comportamental capătă valențe expresive nebănuite când devine poreclă. În privința aceasta, Șt. Pașca (p. 49-50) are perfectă dreptate: „Elementul lexical nu are înlăuntrul limbii un sens absolut, ci de obicei el prezintă o sumă de nuanțe semantice mai mult sau mai puțin îndepărtate. Spiritul omenesc neastâmpărat și expansiv e veșnic în căutarea unor forme noi de exprimare sugestivă, prin mijlocul acelorași elemente lexicale, cărora le atribuie într-o împrejurare sau alta funcțiuni semantice variate".
Fără acceptarea poreclei de către grupul social din care fac parte cei doi protagoniști, porecla nu se poate impune.
În concluzie, porecla este rezultatul codificării printr-un nume comun a unei particularități fizice, psihice, morale sau de comportament care caracterizează o persoană, căreia i se atribuie acel nume.
(Bibliografie: Teodor Oancă, Microsisteme antroponimice românești, Craiova, 2016)
