Referindu-se la gingaşele flori (garoafe, trandafiri, anemone), la acea simplitate a formelor, a cromaticii, cărora „le iubea coloritul şi gingăşia", Ştefan Luchian, numit „poetul florilor", le îndrăgea, cum altul n-a reuşit s-o facă, „fiindcă sunt de la noi!" - spunea el.
Plecând de la această dragoste faţă de culoare, de gingăşia florilor, într-adevăr desonală percepţie vizuală, în faţa celor 15 lucrări ale Mariei Mera, inspiratul producător de imagine - aş zice -, al eleganţei rafinate la care privim ca iubitori ai artei.
Un simţământ aparte, o trăire anume, proiectate fericit şi inspirat, într-un spaţiu al culorilor, sub acea trăire, sub acea senzaţie a kalokaghatiei, sub trioul creator: artist - imagine - cuvânt.
Privesc această bucurie a minţii, a ochiului şi a sufletului, oferită de florile de câmp, de crin, de bujori, de liliac, în care simţim acea receptare directă, prin nimic ostentativă, a concretului vizual.
Văd acel zbor al libertăţii coloristice, acel necesar echilibru în viaţa noastră trepidantă, mereu sub zbucium zilnic, acea încântare într-o vreme în care mediul nostru salvator, încetul cu încetul, începe să fie distrus.
Simt starea de linişte, văd poezia tăcerii, dar aud şi o muzică, de dincolo, din subpământ venind, dar şi o binefăcătoare întoarcere la ale noastre flori vorbind despre veşnicie românească, pentru că - aşa cum Ştefan Luchian spunea - „sunt de la noi".
În zona laconică a culorii, a exprimării simple, a exploziei de poezie, deoarece aceasta e, adică poezie, Maria Mera reuşeşte să cuprindă o temă universală, ca mesaj al frumosului, al naturii independente. Totul, într-un aparte spectacol vizual.
Ca, iubitor de culoare şi frumos, văd, înainte de toate, un splendid spectacol al poeziei nuanţelor, dat de florile Mariei Mera.
Pentru că, poet fiind, în acelaşi timp sunt şi un cititor vizual!
