Despre Independenţa de Stat a României

Distribuie pe:

Cum ne-au învăţat la şcoală (Colegiul Naţional „Dr. Ion Meşotă" şi Colegiul Naţional „Andrei Şaguna" din Braşov) despre Independenţa de Stat a României.

La 27 aprilie/3 mai 1873, domnitorul Carol a pus în discuţia guvernului problema independenţei de stat. La 9 mai 1877, Adunarea Deputaţilor a proclamat independenţa de stat a ţării. În faţa plenului, M. Kogălniceanu, ministrul de Externe declara: „Suntem independenţi, suntem naţiune de sine stătătoare..., suntem o naţiune liberă şi independentă". A doua zi, la 10 mai, principele Carol şi-a pus semnătura pe Proclamaţie, aşa că, actul, din acel moment, a devenit document oficial. Nici cititul lui Kogălniceanu şi nici iscălitura principelui Carol nu dădeau stării de independenţă, atunci, un caracter durabil, stabil şi mai ales diplomatic.

Textul oficial prin care se aducea la cunoştinţă publică independenţa ţării, vitală pentru noi, românii, fapt de mare importanţă şi de interes general, nu consfinţea nici de facto, nici de jure că suntem o ţară independentă. Starea de neatârnare fiind proclamată, trebuia dobândită şi consfinţită pe câmpul de luptă şi, mai ales, impusă Europei pentru a fi recunoscută. Că nu eram încă o ţară independentă, la un an după citirea proclamaţiei de către Kogălniceanu şi după sfârşitul glorios al războiului, ne-o demonstrează neprimirea delegaţiei noastre condusă de către generalul Eracle Arion  la Conferinţa de la San Stefano. Motivul invocat: România nu este o ţară independentă. (Generalul Eracle Arion, artilerist, devotat patriei şi tronului. Participant activ lângă Carol la războiul ruso-româno-turc din 1877).

Independenţa Principatelor Române a fost câştigată hotărâtor, crucial la Plevna, Vidin şi la Smârdan. Principele Carol a stat alături de soldaţi şi a coordonat tactic şi strategic mersul războiului. Armele române şi ruse, conduse direct şi personal de domnitor, au obţinut victoria. Aşa, fostul domnitor al României din 10 mai 1866 a devenit primul rege al României la 14 martie 1881. Dintre cei trei beligeranţi, Domnitorul Carol, Marele Duce Nicolae, fratele ţarului Rusiei, Alexandru al ll-lea, şi Osman Paşa, Domnitorul nostru a fost factorul hotărâtor şi principalul câştigător al războiul ruso-româno-turc. Se vede că Şcoala de Artilerie şi Geniu din Berlin condusă de von Molke şi de Bismark, unde şi-a făcut „ucenicia" Principele Carol de Hohenzollern-Sigmaringen, a fost mai performantă decât şcola militară a Ţarului Nicolae sau a lui Osman Paşa. Disziplin în comportament, disziplin în caracter, disziplin în organul gândirii, se lasă cu rezultate? Ce ziceţi?

Existau şi la noi oameni de valoare, mari patrioţi, numai că unora dintre ei trebuia să le „ţintuieşti busola în palmă" şi să le pui în ordine caracterul. Regele Carol l nu înţelegea cum aceiaşi oameni care l-au pus pe tron pe Cuza, tot ei l-au detronat hoţeşte. Nu înţelegea cum aceiaşi oameni care l-au rugat, după lungi căutări şi tratative, să vină să ocupe tronul Principatelor, tot aceiaşi s-au zbătut să organizeze la Ploieşti o răzmeriţă ca să-l alunge din ţară. Să fie adevărată constatarea lui că acest popor nu suferă să fie condus, dar nici nu ştie să se conducă?

La conferinţa de pace de la Berelin nu te puteai prezenta, să-ţi aperi interesele vitale, cu Candiano Popescu, avocat, ziarist şi aventurier, iniţiatorul mişcării republicane antidinastice de la Ploieşti, pucist cu experienţă căpătată la detronarea lui Cuza. Nu te puteai prezenta în faţa lui Bismark, Cancelarul de fier, cel cu convingeri rigide, conservatoare, monarhiste şi aristocrate, la Conferinţa de la Berlin cu Mitică, Mitică Călinescu sau cu cei menţionaţi în „Boborul" de-al nost' super-genialul Caragiale. Cred că prietenia lui Bismark cu Carol de Hohenzollern-Sigmaringen a pus o „mână" bună la recunoaşterea şi începutul întregirii neamului.

Şi pentru că suntem la acest capitol din istoria neamului nostru, cred că nu este lipsit de interes să recitim câteva fraze din testamentul Regelui României Carol l, ca să-l cunoaştem şi să-l recunoaştem, mai ales că printr-un avertisment dat lui de clasa politică de atunci, printr-un presentiment oportun şi prin rele prevestiri, testamentul lui are ceva de spus şi clasei politice de astăzi.

Testamentul Regelui Carol I (Fragment)

Testamentul meu, scris şi iscălit de propria mea mână, la 14/26 februarie 1899, în capitala mea, Bucureşti…

Având aproape 60 de ani, privesc ca o datorie, ca să mă hotărăsc a lua cele din urmă dispoziţii. Alcătuind acest testament, gândesc înainte de toate la iubitul meu popor, pentru care inima mea a bătut neîncetat şi care a avut deplină încredere în mine. Viaţa mea este aşa de strâns legată de această de Dumnezeu binecuvântată ţară, că doresc să-i las şi după moartea mea dovezi vădite de adâncă simpatie şi de viu interes pe care le-am avut pentru dânsa. Zi şi noapte, m-am gândit la fericirea României, care a ajuns să ocupe acum o poziţie vrednică între statele europene. M-am silit ca simţământul religios să fie ridicat şi dezvoltat în toate straturile societăţii şi ca fiecare să îndeplinească datoria sa, având ca ţintă numai interesele statului. Cu toate greutăţile pe care le-am întâlnit, cu toate bănuielile care s-au ridicat, mai ales la începutul domniei mele, în contra mea, expunându-mă la atacurile cele mai violente, am păşit fără frică şi fără şovăire înainte, pe calea dreaptă, având nemărginită încredere în Dumnezeu şi în bunul-simţ al credinciosului meu popor. Înconjurat şi sprijinit de fruntaşii ţării, pentru care am avut întotdeauna o adâncă recunoştinţă şi o vie afecţiune, am reuşit să ridic, la gurile Dunării şi pe Marea Neagră, un stat înzestrat cu o bună armată şi cu toate mijloacele, spre a putea menţine frumoasa sa poziţie şi realiza odată înaltele sale aspiraţiuni. Succesorul meu la tron primeşte în dar o moştenire, de care el va fi mândru şi pe care o va cârmui, am toată speranţa, în spiritul meu, călăuzit fiind prin deviza: „Totul pentru ţară, nimic pentru mine". Mulţumesc din suflet tuturor celor care au lucrat cu mine şi care m-au servit cu credinţă. Iert acelora care au scris şi au vorbit în contra mea, căutând a mă calomnia sau a arunca îndoieli asupra bunelor mele intenţiuni. Trimiţând tuturor o ultimă salutare, plină de dragoste, rog ca şi generaţiile viitoare să-şi amintească din când în când de acela care s-a închinat cu tot sufletul, iubitului său popor, în mijlocul căruia el s-a găsit aşa de fericit. Am trăit şi mor cu deviza care străluceşte în armele României: „Nihil sine Deo!"

*

Poate că nu ar fi lipsit de interes ca aleşii conducători ai ţării din zilele noastre, atunci când jură credinţă cu mâna pe Biblie la instalare şi la reinstalare, să rostească şi aceste cuvinte scrise în testament de către Carol l, rege al României:

„Totul pentru ţară, nimic pentru mine!"

Lasă un comentariu