Constatăm, aşadar, că României nu-i merge prea bine nici pe plan extern, deocamdată, european. Sătule să ducă în spinare ţările foste comuniste, fiecare cu metehnele lor: România şi Bulgaria - îndărătnice din cale afară, iar Polonia, Ungaria, Slovacia, nemulţumite mereu şi gata oricând de arţag, la care se adaugă presiunea electoratului fiecăruia, ţările fondatoare UE par a se fi săturat de colectivismul generalizat, de a şedea de fiecare dată şi cu toţii la aceeaşi masă, făcând un pas înapoi. Drept urmare, preşedintele Comisiei Europene, Jean Claude Juncker, a prezentat plenului Parlamentului European „Caretea albă privind viitorul Europei", care nu pare deloc nici roză şi nici prea albă pentru noi. Aici este vorba de cinci scenarii. Primul pus în discuţie ar fi „Menţinerea cursului actual", care însă ar duce la progrese limitate. Al doilea vizează o anumită descentralizare şi încurajarea relaţiilor bilaterale între ţări şi menţinerea la centru a unui număr mai mic de atribuţii privind facilitarea circulaţiei libere, a capitalurilor şi mărfurilor şi restrângerea circulaţiei persoanelor. Adică „Totul pentru Piaţa Unică", în cazul mărfurilor, dar restricţii pentru deplasarea forţei de muncă. Al treilea scenariu se intitulează „UE cu mai multe viteze". Practic cu două viteze, unii care acceptă o cooperare mai strânsă şi o dezvoltare mai rapidă, iar alţii, după dorinţă şi posibilităţi, cum ar fi cazul României. Al patrulea scenariu are în vedere „Mai puţine priorităţi", UE restrângând lista problematicii care o interesează la nivelul fiecărei ţări, având în vedere doar consolidarea pieţei unice, concentrarea pe proiecte de cercetare-dezvoltare şi pe ecologie. În sfârşit, cel de al cincilea şi ultimul ar fi o întărire a centralismului prin delegarea puterii către Bruxelles, prin conferirea de mai multă putere, resurse şi decizii în afara frontierelor.
Dacă patru din aceste scenarii ar putea fi negociabile, cu posibilităţi de îmbunătăţire, scenariul cu mai multe viteze pare a fi înspăimântat pe membrii mai noi ai uniunii, dintre care şi pe români. El conţine periculosul sâmbure al separatismului, adică de constituire a două categorii de state în cadrul aceluiaşi sistem, care automat ar duce, în timp, la formarea a două Europe. Una de rangul întâi şi cealaltă de rangul doi, care ar încetini atât dezvoltarea Europei în ansamblu şi discreditarea ei ca uniune, ea devenind o simplă formalitate, o formă fără conţinut.
Dacă este să facem o retrospectivă a acestei stări de fapt, a impasului în care se află Europa astăzi, e bine să realizăm că noi, românii, prin atitudinea şi modul nostru comportamental, suntem printre cei care am contribuit în cea mai mare măsură la deprecierea ideii de Europă unită şi de succes. Dacă împărţim tot acest răstimp în care am cochetat cu Uniunea Europeană în aderare şi integrare, putem spune că în perioada de aderare, până în 2007, ne-am străduit mai mult să fim pe placul celor de la Bruxelles, iar după ce ne-am văzut cu sacii în căruţă (anul 2007), la integrare, am cam tras-o pe dreapta, încercând mai mult să mimăm sau să păcălim UE, „făcându-ne doar că facem". Şi iată că anii au trecut, s-a scurs un deceniu, iar noi tot cu ale noastre şi ei cu ale lor.
Banii au curs cu ghiotura, şi ar fi venit şi mai mulţi (Spania s-a modernizat şi şi-a construit aproape întreaga reţea de autostrăzi, cu bani europeni), iar noi am procedat ca vulpea cu strugurii. Banii europeni ni s-au părut prea acri, adică de neatins, pentru că din ei nu se prea putea fura, cu toate că s-a întâmplat acest lucru. Din păcate, la acest capitol românii au imaginaţie bogată. Aşadar, în acest deceniu care s-a scurs am fi putut face foarte multe cu banii europeni, practic pe gratis, dacă partidele şi guvernele noastre şi-ar fi propus să se ocupe serios de prosperitatea noastră şi dezvoltarea ţării. Pentru că, pentru banii primiţi de la UE, cu o cotă de participare la lucrări de 85 la sută, ai noştri guvernanţi se codeau să mai pună 15 la sută pentru completare, motiv pentru care foarte multe proiecte au fost compromise, amânate sau nerealizate. Motivul principal? Trebuiau să dea socoteală, preferând astfel să se împrumute de la bănci străine şi să împovăreze ţara cu datorii pentru executarea lor, cu rambursare integrală şi dobânzi, uneori mari, pentru că aceşti bani puteau fi deturnaţi mai uşor. Aşa a ajuns România, după zece ani de Uniune Europeană, aceeaşi ţară săracă şi nedezvoltată, mereu în coada acesteia, un loc ruşinos pentru o ţară şi un popor ce ocupă, prin datul naturii, locul 12 la teritoriu şi locul nouă la potenţialul uman, adică la populaţie.
Problema aderării şi apoi a integrării în Uniunea Europeană a fost transformată la nivelul disputelor politice într-un fel de castană fierbinte pe care şi-o plasau unii altora după cum îi purtau interesele. Preferând să menţină subiectul mereu în negură, s-a ajuns să se inducă chiar ideea că noi, românii, mai mult am plătit Uniunii Europene, decât am primit, ceea ce este o mare minciună. Dacă nu aveam banii acesteia, şi dacă ea n-ar fi intervenit în corectarea unor direcţii greşite de mers, vă asigur că ar fi fost vai de capul României, cu politicienii şi guvernanţii pe care-i avem. Dacă voinţa populară a românilor la aderare atingea cea mai mare cotă din Europa, idealul s-a topit pas cu pas, iar dezamăgirea nu s-a lăsat aşteptată, odată ce aerul de primenire dinspre UE nu avea forţa transformatoare pe care o aşteptam. De ce? Pentru că cei care puneau stavilă acestei conversii au fost chiar politicienii şi guvernanţii noştri, care, în loc să se ridice la nivelul cerinţelor acestei uniunii, au preferat să schimbe diapazonul, transformând în presiuni venite de la Bruxelles, tot ceea ce era considerat contrar intereselor lor meschine. Aceste puncte de vedere însoţite de o propagandă adecvată au transformat în ochii multor români Uniunea Europeană, dintr-un prieten şi aliat, într-un opresor, care doreşte să facă mai mult rău decât bine românilor. Ca urmare a acestui efect mulţi au văzut prin această integrare doar partea goală a paharului, percepând ţara ca o piaţă de desfacere a produselor lor şi nimic mai mult. Aspectul acesta constituie o realitate, dar numai pe jumătate, pentru că noi nu am ştiut să ne prezentăm în faţa Uniunii Europene decât ca un elev prost pregătit şi cu nu prea bune note la purtare. Aşa am ajuns în cele din urmă oaia neagră şi îndărătnică a Europei, de care, se ştie, toată lumea vrea să scape. Aşadar, cei vizaţi pentru a doua Europă suntem în primul rând noi, românii, şi probabil chiar cap de listă, pentru că la performanţe şi bulgarii ne întrec.
Acum, când a sosit momentul adevărului şi separarea grâului de neghină, ne dăm seama că, semănând mereu vânt vom culege furtună. Oricât vom zbiera noi că vrem să călătorim mai departe în Europa la clasa întâi, nu îndeplinim condiţiile decât pentru clasa a doua. De ce, pentru că aceştia suntem noi! Oricât am fost atenţionaţi să rezolvăm la noi acasă problemele care-i deranjau pe cei din Vest: invadarea lor cu cerşetori, ţigani, hoţi de buzunare şi de tot felul, prostituate etc., la extern, corupţie şi deturnări de fonduri europene, la intern, ne-am făcut mai mult că plouă, iar consecinţele nu s-au lăsat aşteptate. Dintr-un sondaj al unui Institut european de sondare a opiniei publice de anul trecut, cu privire la modul în care se raportează naţiunile continentului unele la altele, a rezultat că românii sunt cea mai detestată naţiune. Cu „ambasadorii" amintiţi pe care i-am trimis fără să ne pese în lume şi mai ales în Europa, nici nu ne puteam aştepta la ceva mai bun. Aceasta este cartea noastră de vizită, ce circulă în toată lumea şi care ne conferă o imagine pe măsură. La acestea se mai adaugă şi alte neîmpliniri, în domeniul selectării materialelor şi al gestionării gropilor de gunoi, al poluării, al Justiţiei etc. Atunci să ne mai mirăm de ce aceştia mai menţin mecanismele de monitorizare (MCV), de ce în vreme ce am îndeplinit toate condiţiile tehnice, de ani de zile suntem ţinuţi în afara spaţiului Schengen, de ce nu vin turiştii pe la noi, de ce nu se prea înghesuie investitorii străini şi multe altele.
Din păcate, politicienii şi guvernanţii noştri sunt departe de înţelegerea gravităţii acestei realităţi. Preocuparea lor de bază este să stabilească „cine e mai tare în parcare", la nivelul instituţiilor statului şi cum pot fi graţiaţi hoţii şi corupţii, pentru că, probabil, în România a mai rămas câte ceva de furat, până ca ea să poată fi pusă complet pe butuci. Faptul că în faţa acestui pericol de readucere a României la periferia Europei, atât prim-ministrul, cât şi preşedintele şi-au dat mâna, că au ajuns la un consens formal în această privinţă, nu rezolvă nici pe departe problema. Cu atâtea bube pe cap, acumulate în aceşti 10 ani de la aderare, ne întrebăm cu ce obraz vor merge ai noştri, în curând, la Roma, unde se va discuta, mai apăsat, viitorul Europei. Să susţină că România vrea, obligatoriu, în „camera dinainte" a UE, şi nu altfel, la periferie, fără să se întrebe dacă ne-am făcut conştiincios temele, conform celor convenite şi consimţite cu ani şi ani în urmă!
