La prezentarea cărţii de poezie „Miresme târzii", ilustrată de un mare astrist, Marcel Lupşe, apelând la acea necesară rigoare a meditaţiei supuse ideii comunicării, apelam la câteva versuri din poezia „Toamnă la Covasna": „Doar clipa trece, Doamne, ce păcat, / Că totu-i arămuit şi cumpătat… /Ne-ntoarcem iar la traiul cunoscut, / Visând la toamna altui început". Cu gândul la acea zi de 12 iunie 2006, revin la clipa care trece, şi pentru noi, acele „secunde de pământ", ştiind că, odată cu clipa cea repede, şi noi trecem, prin „traiul cunoscut" de fiecare zi, cu visul la acel început al toamnei, din păcate, nu şi al primăverii de care, încetul cu încetul, cei în spate cu bolovanii trudnicului Sisif, ne-am cam îndepărtat deja. Erau acolo, în acele „Miresme târzii", „imagini poetice" născute din limbajul aparte al sensibilităţii, prin efectul personal al implicaţiilor sugestive. O stare poetică a spiritului creator, regăsindu-se, fericit, prin exprimarea stării fiinţei poetice, ca necesitate, în universul trăirilor prin intermediul limbajului poetic: „E toamnă plină cu miros de cramă / Şi-un cer albastru mai senin ca vara, / Spre munte, colorate cu aramă, / Se-ntind coline unduindu-şi para. //…// E-atâta pace-n valea asta sfântă / Cu poame şi muşcate-n orice casă, / Pârâul, care sub fereastră cântă, / Şi vinul bun te-aşteaptă pe terasă. // De prin grădini te-ademenesc văpăi / De fructe şi de flori cum n-am văzut / Cu iarbă şi cu fân clădit în clăi... // E-o linişte, ca-n rai, la început."
La 4 octombrie 2007 avea loc lansarea cărţii de poezie „Coloanele Câmpiei", prilej pentru a situa sensibilitatea poetică a lui Petre Curticăpean în geografia afectivă a Câmpiei Transilvaniei, acea zonă nedespărţită de proza lui Pavel Dan, un elogiu adus, de poet, nostalgiilor, într-o „trezire a simţurilor şi-a melancoliilor". „Când ies din oraş, / pe drumul câmpiei / îmi pare / că-i aşezată / până sus, / în cer, / o imensă catapeteasmă, / un Arc de Triumf, / pe sub care trec plecat, / cu ochii-n pământ" - spune poetul în poezia „Câmpia templu". Este vorba despre o identificare a frumosului sub aura nostalgiei privitului îndărăt, în acea inefabilă întoarcere în timp, între simţul realului şi universul calm al locurilor într-o carte a lucidităţii şi a sensibilităţii în acea odihnă a curgerii.
O atmosferă întâlnită şi în poeziile cărţii „Vâltorile limbii", adevărată profesiune de credinţă, o confesiune poetică în spaţiul liric al substanţei: „Mă clătesc / pe ochi, cu rouă în zori, / când stelele / îşi culcă razele / în paturi de vis, / deştept privighetorile / şi le trimit la cântat, / pe bondari îi stropesc cu negură, / să-i fac mai lucioşi, / mai mari, / probleme am cu melcii, / care vor să-şi mai prelungească / somnul, / dar, / îmi vin în ajutor / clopotele lalelelor, / bună dimineaţa".
În cartea de poezie „La poarta dinspre soare-apune", cu un „Cuvânt înainte" de Adrian Păunescu - „stăpân pe mijloacele sale", Petre Curticăpean continuă demersul liric, prin acea „raţiune primordială a scrisului", în acea încercare de a afla un răspuns la întrebările fundamentale ale vieţii. Prin simbolurile metafizice ale dimensiunii realului în poezia ca justificare sentimentală în receptarea percepţiei afective: „mistic voi stânge-n tăcere / lacrima curată / a misterelor / în sufletul meu, / aşternut în calea tuturor, / de când am cunoscut poezia" - spune poetul.
Urmau, la 21 iunie 2012, cărţile „Mofete de foc" şi „Poveşti cu tâlc". Acele „poveşti" superbe despre „Privighetoare", „Lupul vărgat", „Peştele de brazdă", „Norocul şi mintea" (după Hans Cristian Andersen, Ioan Slavici, C. Rădulescu Codin), totul aşezat în decorul natural al basmelor, al farmecului povestirii în planul fabulos al întâmplărilor.
„Mofetele de foc" îi ofereau poetului Petre Curticăpean o exprimare a fiinţei, ca necesitate, retrospective întoarceri la amintirile trăite cândva, ca un salvator refugiu al trăirii simbolice a motivelor poetice, contând pe plasticitatea ideii, cum întâlnim în versurile din „Toamnă pe alei la Vatra Dornei": „Se lasă toamna blândă peste dealuri, / Un soare pal se mistuie discret, / lăsând visarea să se scurgă-ncet, / peste uitate vise, / idealuri. //…// Prin parcul uriaş se-ncing idile / Şi veveriţe se momesc cu nuci, / pe-alei se plimbă tinere copile, /pândite, curios, dinspre uluci. // Mă pierd în taine, martor indiscret, / Şi mă ascund în mine, nepătruns, / în faţa colii redevin poet, / pierdut în Dorna sfântă şi ascuns". Este o tensiune a lucrării tainice a poeziei, a trăirii identitare, cu descătuşări, cu acele lucrări simple ale mereu întoarcerilor în memorie, la izvoare compensatorii ce conduc spre zborul liric, prin exprimarea laconică, directă, a unei trăiri: „S-au spânzurat / Tăcerile-n înalt / Şi-n ţintirim un greier plânge nins, / Un vierme cearcă-n roca de bazalt / Să-şi facă drum şi nu se dă învins //…// Mi-e frică să privesc la cele zări, / Un vag ecou prelinge vămi ce nu-s, / Renasc, aievea, dinspre învieri, / Comori de stele-ntoarse spre apus" („Mi-e frică").
„Ofrandă", cartea de poezie lansată la 25 octombrie 2012, o prezentam atunci, începând cu versurile: „E toamnă plină cu miros de cramă", din poezia, inspirat reluată „Toamnă, la Covasna", interesantă carte, parcă a însingurării, pe alocuri, o destăinuire fulgurantă, tomică şi necesară.
„Întarsie pe suflet" a fost cartea lansată, la 22 ianuarie 2014, cu acea mărturisire gravă din poezia „Rugă": „În tine, Doamne, cred şi-n Cruce, / Chiar dacă nu mă bat în piept, / Să-mi fie scut, când mă vor duce / Pe drumul ultim, cel mai drept. //…// Te rog, Preabunule-ndurate, / Fă-mă să trec prin viaţă drept, / Aceasta-i tot ce-ţi cer, Preaînalte, / C-aşa socot că-i înţelept. // O viaţă ţi-am slujit în taină, / Iar tu m-ai privegheat de sus, / Fă-mă la fel, să nu-mi plec fruntea / În anii ce-i mai am de dus. // Iar când o fi să plec din lume / S-aud în urma mea, discret, / „Să-l odihnească Domnu-n pace, / C-a fost un om cinstit şi drept". Dorind acea „casă pe-o coamă de munte", poetul Petre Curticăpean excelează prin obiectivitatea discursului, prin viziunea proprie asupra poeziei, prin limpezimea exprimării, poet prin vocaţie, dovedind, „cu ecou de izbândă", adâncimea unor sentimente sub acele „luminate vitralii cereşti".
Cu aceste gânduri la un prieten drag, am prezentat, aici, antologia de poezie „Borne celeste" (Editura Nico, cu o prefaţă de Ion Buzaşi), a poetului şi distinsului profesor, strălucit om al catedrei, Petre Curticăpean.
Prietenească şi frăţească îmbrăţişare, la cei 75 de ani de viaţă, împliniţi ieri, 20 martie!
La mulţi ani, Petre!
