În sfârşit, unele posturi de televiziune au început, ce-i drept, cam timid, să se ocupe, în afară de marea şi penibila trăncăneală din fiecare seară, şi de lucruri mai serioase. Aşa de pildă duminică, 19 martie a.c., la Antena 3, am avut posibilitatea să urmărim o amplă anchetă cu românii din Marea Britanie, a excelentei ziariste Carmen Avram, foarte îngrijoraţi de soarta lor după Brexit, dar şi la TVR1, pe aceeaşi temă, a reporterei Irina Păcurar, cu situaţia românilor din Italia, ţară membră a Uniunii Europene. Ceea ce putem constata, şi într-un caz şi în celalalt, şi extrapolând situaţia la nivelul tuturor celor plecaţi peste hotare, indiferent de ţara pentru care au optat, este marea dramă pe care, cu mici excepţii, conaţionalii noştri, cei circa patru milioane de români, au trăit-o şi continuă să o trăiască, datorită politicii execrabile pe care politicienii noştri instalaţi la putere după evenimentele din decembrie 1989 au dus-o, de distrugere a României. Ţel în folosul cuiva, dar pe care încă nicio instanţă nu l-a sesizat şi luat în seamă, pentru enormele prejudicii aduse poporului român.
Cu toţii ne aducem aminte de celebra şi ironica butadă a primului ministru de la acea vreme, Petre Roman, şi cu care a şi rămas în folclor, cum că industria românească moştenită de la regimul comunist ar fi fost „o grămadă de fier vechi". O apreciere ce părea ca un punct de vedere oarecum inofensiv, dar extrem de clar pentru cei interesaţi, şi care a constituit „semnalul de liberă trecere" pentru distrugerea celui mai puternic pilon al economiei româneşti care era într-adevăr industria.
Este adevărat, Ceauşescu nu ne-a lăsat o industrie din cale afară de performantă în toate domeniile. Dar nici nu putem spune că duceam lipsă de tehnologii avansate, chiar de ultimă generaţie, din moment ce aveam o industrie puternică de armament, produceam automobile, tractoare, camioane, dar şi apă grea, prelucram uraniu, din care puteam confecţiona chiar bomba atomică. Eram lideri mondiali la utilajele petroliere şi lideri regionali la producţia de tractoare şi multe altele. Urmând principiul „prin noi înşine", statul socialist, personal Nicolae Ceauşescu, a avut însă în vedere realizarea unei industrii foarte diversificate pe orizontală din toate domeniile, şi o bună reaşezare a ei în teritoriu, astfel încât s-a reuşit stabilizarea forţei de muncă la ea acasă. Presărând cu fabrici şi uzine, combinate, întreg teritoriul ţării şi dezvoltând o gamă largă de specialităţi, industria noastră a reuşit să dea de lucru nu numai bucureştenilor sau oltenilor, ci în aceeaşi măsură muntenilor, ardelenilor, moldovenilor, bucovinenilor şi secuilor. Altfel spus, toată lumea avea un loc de muncă, iar sectorul productiv absorbea de departe numărul cel mai mare de salariaţi. De aici şi o gamă largă de meserii, calificări şi policalificări cu duiumul. Să ne aducem aminte că celebra Casă a Poporului, azi Clădirea Parlamentului, a fost construită exclusiv cu inteligenţă şi produse româneşti. De asemenea, ce ţesătorii şi fabrici de stofe şi de confecţii erau la Sighişoara, Odorhei şi Sfântu Gheorghe, de tractoare şi maşini grele la Miercurea Ciuc, încât pentru asigurarea necesarului de forţă de muncă s-a impus apelarea la moldovenii din apropiere. La Târgu-Mureş nici să nu vorbim. Toată strada Gheorghe Doja, care acum este plină de bănci şi supermarketuri era înţesată, şi pe o parte şi pe alta, de fabrici ale industriei prelucrătoare etc.
Al doilea aspect a fost competitivitatea pe care tocmai avea s-o ironizeze domnul prim-ministru amintit. Ea nu putea fi ntr-adevăr de nivelul germanilor, englezilor sau francezilor, dar cu toate acestea, pe lângă satisfacerea nevoilor interne, pentru mărfurile produse în România exista o largă piaţă externă, atât în America de Nord, cât şi în ţările Asiei, Africii şi Americii de Sud, şi mai ales în China. Exportam de la alimente la tractoare şi camioane, de la autoturisme la maşini textile, maşini grele, iar firmele occidentale de faimă se băteau pentru stofele şi confecţiile noastre de lână de la Covasna, Sibiu, Sighişoara, Satu-Mare, şi de ce nu, de la Târgu-Mureş etc. Aşadar, românii aveau unde munci şi din ce trăi, iar din moment ce exportul a fost cel care a declanşat criza din deceniul 1980-1989, demonstrează faptul că produsele noastre erau solicitate pretutindeni, competitive, ce nu puteau fi realizate cu tehnologii învechite. Aşa cum era, România de atunci părea de o sută de ori mai puternică şi mai industrializată decât România de azi. Iar dacă acum avem mari emoţii în privinţa capacităţii de apărare, atunci eram de temut pentru orice vecin care mai obişnuieşte să privească peste gard, la noi în curte.
A fost însă suficientă o vorbă aruncată în vânt, cu sau fără intenţie, pentru ca hienele care aşteptau demult devorarea României să treacă la demolarea a ceea ce avea ţara mai preţios: industria, în principal, şi agricultura, în subsidiar. Privatizarea unor capacităţi industriale, chipurile, pe nimic, şi impunerea de baremuri financiare, în speţă, dobânzi de neatins pentru altele, au dus la falimentarea şi distrugerea întregii baze a economiei româneşti. Soluţie absolut de neînţeles pentru o minte sănătoasă şi lucidă, din momentul în care noii potentaţi ai politicii româneşti aveau la îndemână varianta modernizării acesteia.
N-au făcut-o întrucât pentru aşa ceva era nevoie de oameni politici pe măsură, adică lucizi, inteligenţi şi patrioţi în acelaşi timp, devotaţi trup şi suflet propăşirii României, ori pentru aşa ceva nu era timp. Setea de jaf şi îmbogăţire peste noapte, era mai presus de orice. Astfel, în decursul doar a câtorva ani marile vedete ale industriei româneşti au căzut una după alta, proces demolator de tăvălugul căruia n-au scăpat nici cele mai rustice îndeletniciri. Totul a fost făcut una cu pământul, iar din imensa grămadă a fiarelor vechi ale domnului Petre Roman nu s-a ales chiar praful. Ea stă la baza multor înavuţiri peste noapte a căror strălucire o putem observa mai puţin în conturile ascunse prin paradisurile fiscale şi mai mult prin somptuoasele vile şi palate de un lux regesc ale protipendadei, ce brăzdează ţara de la un capăt la altul.
Aceasta să zicem a fost drama fiarelor vechi ale domnului Petre Roman. Dar şi mai dureroasă este drama celor lăsaţi fără loc de muncă şi fără elementarele mijloace de subzistenţă, transformaţi peste noapte din oameni cu un statut rezonabil, în muritori de foame, atât ei cât şi familiile lor. Şi aici nu este vorba de câteva mii sau zeci de mii, ci de patru milioane de români, în fapt floarea forţei noastre de muncă, care a luat drumul străinătăţii pentru a se salva de la pieire şi a produce acolo ceea ce nu mai puteau produce la noi, contribuind la bunăstarea şi prosperitatea acelor ţări. Exodul în masă şi risipirea prin lume în condiţii cu totul incerte, aceasta a fost perspectiva „ democratică" pe care Guvernul Petre Roman şi apoi celelalte, de aceeaşi teapă, care au urmat, până în ziua de azi, le-a oferit-o celei mai valoroase categorii de populaţie românească, adevărata creatoare a prosperităţii într-o ţară, a Produsului Intern Brut.
Cine şi ce a rămas din ţară o ştim cu toţii. Vitregită de braţele vânjoase şi mintea sprinţară ale românului, la vârsta când se pot muta munţii din loc, România a ajuns o epavă. O ţară care se zbate în mocirla sărăciei şi a corupţiei, pentru că cei care cu 27 de ani în urmă au conceput asemenea enormităţi, nu puteau oferi ceva mai bun. Cu alte cuvinte suferim şi noi cei dinăuntrul ţării, cât şi din afara ei, dar parcă dramele celor care şi-au luat lumea în cap din cauza unor decizii imbecile ale politicienilor noştri n-au asemănare. Din acest proces de purificare al exodului unii au reuşit să iasă la liman, dar foarte mulţi dintre concetăţenii noştri plecaţi n-au putut rezista încercărilor vieţii, ajungând să îngroaşe rândurile pariei europene. Destine şi aripi frânte, vieţi distruse sau curmate, grozăvii care puteau fi evitate dacă cei care şi-au asumat răspunderea conducerii noii societăţi ar fi procedat ca nişte oameni responsabili şi nu ca nişte gangsteri.
Observăm că ceea ce s-a întâmplat în România ultimilor 27 de ani depăşeşte limitele oricărei închipuiri. Năstruşnica teză conform căreia industria românească este un morman de fiare vechi, şi apoi acţiunile de privatizare şi de însuşire a avuţiei naţionale care au urmat, au avut drept consecinţă distrugerea fibrei naţiunii române pentru o lungă perioadă de timp şi producerea unor suferinţe umane similare holocaustului din anii celui de Al Doilea Război Mondial. Dacă despre jertfele de la revoluţie sau de cele din vremea mineriadelor se vorbeşte atât de des, ca despre crime împotriva umanităţii, de ce nu se ia în calcul şi această mare dramă a celor peste patru milioane de români care au căzut victime unei politici nesăbuite şi care a avut drept consecinţe îngenuncherea României, distrugerea destinului românesc a milioane şi milioane de conaţionali.
