O istorie demult începută, cu rădăcini adânci într-un trecut neguros, cel al întâmplărilor cuprinzând pe un membru al familiei Ladoşilor din Săcalul de Pădure, una dintre cele mai vechi pe acele meleaguri, şi pe urmaşii lui. Un Vasile Lado, un tânăr, prins, cum se obişnuia, să fie „recrutaţi", pe atunci, tinerii, cu arcanul, de cenderii unguri, legat fedeleş, şi dus la oaste, căruia îi spuneau, în cei 20 de ani de armată, Ladislau, a dat dovadă de fapte de vitejie deosebită în războiul cu turcii, făcând principelui Ardealului, Gabriel Bathory, servicii deosebite. Pe la acel început de secol al XVII-lea, principele l-a ridicat, pe iobagul Vasile, în rândul nobililor, acordându-i o diplomă „în care erau consemnate toate drepturile de care beneficia el, Ladislau Lado, şi toţi moştenitorii şi urmaşii săi de ambe sexe. Nimeni „să nu îndrăznească şi să nu aibă cutezanţa a-i opri, a-i tulbura, a-i molesta, a-i păgubi, într-un cuvânt, la niciun fel de cenzuri, taxe şi contribuţii (…), la plata dărilor şi a veniturilor cămarei, de a-i încerca şi a-i sili la plată…". Aşa scria acolo. Diplomă dată şi semnată, în 1610, la Târgu-Mureş, de principele Gabriel Bathory, în ziua a şasea a lunii februarie.
Asta s-a întâmplat demult, nimeni nu mai ştia de existenţa acelei diplome de înnobilare a lui Vasile Lado, unde s-ar mai afla ea. Un urmaş, „una din încrengăturile aceluiaşi arbore genealogic al Ladoşilor, inginerul Ioan Lado, din Reghin, cel care a construit, cei 70 de kilometri ai drumului de la Reghin la Topliţa, străbătând defileul malului drept al Mureşului, pe ruta Răstoliţa - Lunca Bradului - Neagra - Meştera - Stânceni - Ciobotani şi Topliţa, află, de la bunicul Sever, că acea istorie, de demult, a Ladoşilor din Săcalul de Pădure, pierdută în negura vremii, este reală, că acea familie de ţărani iobagi pe moşia baronului din Eciu (azi Brâncoveneşti) ar fi trăit în acea localitate. De aici încolo intervine hazardul. Printr-un avocat din Cluj, Teodor Iustinian, Ioan Lado dă de actul privind înnobilarea lui Vasile - Ladislau Lado din Zakal, aflat „în rândul şi numărul adevăraţilor nobili". Totul, confirmat de actele aflate la registratura Tablei Regeşti din Târgu-Mureş, graţie strădaniilor avocatului Simion-Andrei, tatăl lui Ioan Lado. Astfel, inginerul Ioan Lado dobândeşte, şi el, titlul de nobil, ca urmaş.
O întoarcere în timp, pentru o abordare a evenimentelor istorice ale locului, ilustrative pentru o anumită stare a vremurilor de atunci, este necesară. O plonjare în vâltoarea întâmplărilor, în acea istorie trăită a înaintemergătorilor, în această adevărată saga a familiilor implicate, ne aduce Ilie Şandru, în faţa ochilor, prin noua sa carte, „Destine după destine" (Editura Nico), în acea întoarcere în timp şi la izvoare, locuri numite Calea Eciului, Calea Dealului, Calea Guderii, Coasta Poienii, Dosul, Ţilbişul, Higiul, Cetatea, Coastele Mari, Glodoşelul, Corhanul, „toate împodobite cu falnice păduri de stejari şi de fag", dar în faţa ochilor şi a închipuirii, sunt aduşi şi oamenii locului Săcalul de Pădure, peste care „au năvălit barbarii", în vremurile grele abătute peste capul lor, ale celor, încetul cu încetul, pierzându-şi pământurile şi libertatea, căzând în iobăgie pe moşia baronului, stăpân al castelului feudal din Eciu. Acolo, la Săcalul de Pădure, erau, şi Acăstăii, pe Dealul Vărşagului, unde erau spânzurătorile şi aveau loc execuţiile. Dar acolo erau oameni cu harul şi darul preoţiei, precum părintele Simion Lado, atunci, când nori negri se abăteau peste Ardeal, iar oamenii erau „singuri în calea lupilor", când străinul dorea să le ia credinţa, sprijinit şi de un Atanasie Anghel, episcop, apoi mitropolit al Ardealului, când, sub puternice presiuni agresive, persecuţii şi ameninţări, românii erau îndemnaţi să părăsească ortodoxia străbună şi să treacă la altă religie, prin acea „Carte de mărturie". Frământări, nelinişte! Preoţii Simion Lado, Oanea Pop (din Fărăgău), Petrică, Viorel Lado, apoi Sever Lado, Mihai Fulea, întoarcerea celor din Grui la ortodoxie, vechea credinţă, avocatul Simion- Andrei, acoperă acele pagini consistente din cartea „Destine după destine". Chiar şi acea întâmplare, cutremurătoare, a rătăcirii şi a sinuciderii părintelui Vasile, care a tras cu arma în biserică, asupra părintelui Petrică, acesta tocmai ieşind din altar, glonţul găurind sfântul potir, şi-a ucis soţia, a incendiat casa parohială, apoi s-a spânzurat cu frânghiile clopotelor. O nenorocire.
Alţi nori negri aveau să se abată asupra Ardealului. Aşa scria şi preotul Ştefan Branea, din Măierău, în cronica sa. Dieta de la Pojoni (Bratislava), prin articolul 7, prevedea uniunea Ardealului cu Ungaria, iar Dieta Ardealului, de la Cluj, a votat, cu precizarea: „Uniune, sau moarte!". Urma o întreagă gamă de umilinţe. În cronica timpului, cartea lui Ilie Şandru include acele „vremuri de osândă", ale Reghinului, prin tulburarea apelor de la 1848-1849, când emisarii lui Kossuth au făcut prăpăd pe aici, sub strigătul de groază al localnicilor: „Vin secuii!". Are loc înfrângerea Regimentului Grăniceresc al lui Urban, masacrul de la Glodeni. Jafuri! Crime! Incendieri! Secuii au năvălit peste oraş! Ordinul către „armata revoluţionară" a lui Kossuth era unul singur: „Unde nu aţi prădat, prădaţi! Unde nu arde, aprindeţi!". Bestialităţi şi odioase crime au avut loc şi pe Valea Gurghiului. „Vânătorii de români" l-au ucis şi pe preotul Petru Bilaţiu, din Săcal, - şi pe celălalt preot, Irimie Panga, din Porceşti.
Mereu sub acea dezlănţuită prigoană, capii Bisericii Ortodoxe au avut, de multe ori, soarta ţăranului simplu. Dovadă-i şi acea povestire a lui Ioan Lado cel Bătrân din Săcalul de Margine, mărturisire făcută şi lui Petru Maior, protopop al Reghinului. Vlădica Iosif Budai, mitropolitul Ardealului, a fost invitat la castelul său din Eciu, de prinţul Apafi, la un prânz. În bătaie de joc, mai-marele castelului porunceşte mitropolitului să-i boteze câinele. „Îl botez dacă mănâncă din aceeaşi mâncare cu mine, fasole", fiindcă el postea, îi spunea Vlădica. Câinele a refuzat să mănânce fasolea, mâncarea de post a mitropolitului, preferând hălcile de carne ale stăpânului. Acesta s-a răzbunat, dând ordin ca mitropolitul Budai să fie ucis.
Că viaţa aceasta oferă vertiginoase schimbări de situaţie a unor destine, că, într-adevăr, „viaţa aceasta-i umbră şi fum", iar dincolo-i „loc cu verdeaţă, unde nu este nici durere, nici întristare, nici suspin", avea să se convingă şi Ioan Lado, cel care abia îşi dobândise înnobilarea, ca urmaş al acelui Vasile-Ladislau Ladoşi, după ce, pe banii lui, construise o biserică şi o nouă şcoală în Răstoliţa, instituţii ca doi stâlpi de nădejde ai unei societăţi. De jocurile sorţii, cele ale unui destin, avea să se convingă în curând, după acea întâlnire cu Octavian C. Tăslăuanu, locotenent în armată austro-ungară, rănit în Galaţia, trecut, tot ca ofiţer, în Armata Română, încadrat la Statul Major, însărcinat să culeagă ştiri din presa germană, austriacă şi maghiară, pe frontul din Moldova, primind acea misiune, de mare importanţă, să conducă „Detaşamentul Borsec", culegând, obţinând, după intrarea României în Primul Război Mondial, importante date privitoare la forţele inamice. Tentativa Armatei Române, după Ordinul regelui Ferdinand, de a elibera Ardealul, după trecerea Carpaţilor, pe la Tulgheş, Borsec, Bilbor, Topliţa, Secu Mare, o parte dincolo, pe Valea Gurghiului, a eşuat. Inginerul Ioan Lado devenise unul dintre cei mai importanţi colaboratori ai lui Octavian C. Tăslăuanu. A urmat retragerea Armatei Române şi desfiinţarea Detaşamentului „Borsec". A urmat acea dominaţie a duşmanului tradiţional, numită „Talpra magyar!". Românii aveau de suportat consecinţele. Serviciul de informaţii al armatei austro-ungare începe să acţioneze. Mai ales Poliţia militară, care îl arestează pe Ioan Lado, cu toate că acesta făcea parte dintre nobilii Ardealului. Este acuzat, în urma unei delaţiuni a primarului Dumitru Movilă, din Răstoliţa (dovadă a acelui „blestem al dezunirii!"), de „pactizare cu inamicul" şi de „trădare de patrie", ca făcând parte „din reţeaua de informatori". Completul de judecată, conform deciziei instanţei, „hotărăşte aplicarea pedepsei capitale, prin împuşcare", pentru „înaltă trădare".
Înaintând în faţa plutonului de execuţie, Ioan Lado, privind la zidul care-l aştepta, îşi spunea în gând: «Acolo va fi sfârşitul…» Era lucid, cu mintea limpede parcă mai limpede ca niciodată (…) Nici nu şi-a dat seama când a fost aşezat cu spatele la stâlpul acela singuratic pe care l-a văzut de departe, când cineva îi lega strâns mâinile de el. A ascultat, senin, încă o dată, sentinţa, apoi scurta rugăciune a preotului, sărutând crucea pe care acesta i-a întins-o. «Iartă-mă, Doamne!», a strigat el, cu ochii ridicaţi spre cer. «Dumnezeu să te ierte, fiule, Amin!» - a zis preotul".
Aşa se încheie saga familiei şi a urmaşilor Ladaşilor din Săcalul de Pădure, în convulsiile unor vremuri. O cronică a timpului, a preoţilor Bisericii şi a rădăcinilor Neamului, a unor „destine după destine".
Precizare.
Şi prin această carte, Ilie Şandru s-a dovedit un excelent, neîntrecut mânuitor al condeiului în descrierea unor împrejurări, a unor frumuseţi sau dezlănţuiri ale naturii: „Deodată a început să răsune, până departe, dangătul profund al clopotului cel mare, aşezat în clopotniţa bisericii din Grui, cu hramul Înălţarea Domnului. Glasul său din bronz, puternic şi pătrunzător, străbătând porţile văzduhului, vestea credincioşii că era vecernia de sâmbătă seara"; „Zorile se străduiau să se ridice peste vârfurile copacilor de pe Glodoşel (…) Frunze galbene, frunze moarte cădeau neputincioase pe pământ (…) Trandafirii, iasomia, garofiţele şi crinul s-au ofilit şi oftau cu tristeţe"; „Toamna îşi mutase cântecul în frunzele pomilor, atinse de arderi uşoare, iar bogăţia-în crengile lor şi pe câmpurile ce începeau parcă să încărunţească".
