Într-o Românie tot mai mult îmbucată, cu lăcomie, de o Uniune Europeană, Uniune de mai-marii ei dorită cu mai multe viteze, în cercuri concentrice, pe noi, românii, aşezându-ne, mereu, la colţul mesei săracilor de după uşă, deşi noi acolo, în Uniunea Europeană, am intrat cu demnitatea şi cu identitatea noastră naţională, România, după cum s-a văzut, din păcate, azi nu mai are nicio viteză! Trăim o vreme a dezamăgirilor de tot felul. Până şi în fotbal! De când Christoph Daum a fost aşezat, de interesele unor mafioţi ai fotbalului românesc, în fruntea echipei naţionale, orice întâlnire fotbalistică, indiferent cu ce ţară ne confruntăm, devine o ruşinoasă penibilitate! O dare, spectaculoasă, în petic! O dare în peticul neputinţei şi al ruşinii!
Din 1990 încoace ne merge rău în toate: în fotbal, în cam toate sporturile, în politica asta de doi lei, în economie, în existenţa noastră zilnică. Şi când te gândeşti că, înainte de acea lovitură de stat, din decembrie 1989, când eşalonul al doilea ceauşist s-a instalat, comod, de la sine putere, în fruntea României, eram, în foarte multe sporturi de elită, o frică, o spaimă justificată pentru toţi: în gimnastică, unde eram mereu campioni olimpici, mondiali şi europeni, în caiac-canoe, în atletism, în handbalul masculin şi feminin, în box, în lupte, în tenis. Ne întoarcem, cu acea explicabilă nostalgie, în memoria acelor vremuri, vrând-nevrând, făcând comparaţii cu ceea ce azi se întâmplă în sportul românesc!
Şi nu poţi să nu te întrebi: oare asta să fie voia ţării? A lui Dragnea, a lui Tăriceanu, da! Dar nu şi a românilor! Pe ei, cei din capul ţării, îi doare undeva de tot ce se petrece, azi, pe aceste meleaguri româneşti! Nu de România! Nu de prestigiul ei tot mai şifonat în Europa şi în lume le pasă lor! Ce aşteaptă românii, cei aici rămaşi după ce milioane şi-au luat lumea în cap, plecând în bejenie? Să fie respectaţi! Să fie ocrotiţi în toate privinţele. Ne mor copiii prin spitale. Ne mor oameni cu zile, fără bani, fără medicamente, fără medicii care, prin multe locuri, au luat şi ei calea străinătăţii. Un sentiment de insecuritate îl domină pe român! Nesiguranţa zilei de mâine produce depresii. Cu pensii şi cu salarii de mizerie, într-o ţară în care nu se produce aproape nimic, după punerea la pământ a agriculturii, a economiei româneşti, ţară în care mai aduc venit ţării întreprinderile particulare, mici şi mijlocii, românul doreşte cu totul altceva. Mai ales că nici măcar sportul nu-i mai aduce satisfacţii, ca pe vremuri! Nici măcar fotbalul, „sportul rege", nu-i aduce vreo mulţumire, vreo bucurie, ci doar continue dezamăgiri! Parcă ar fi un blestem pe acest neam. Ce boală a dezamăgirilor şi a scepticismului ne bântuie? Azi, într-o vreme în care suntem mult mai apăsaţi de UE, decât ea ne dă! Să ne mai mirăm că suntem atât de eurosceptici?
Şi, vrând-nevrând, ne întoarcem, iarăşi, la fotbalul românesc. Şi ne întrebăm, pe bună dreptate, după atâtea emoţii, la limita acceptabilului, după atâtea speranţe spulberate: chiar era nevoie de Daum, în fruntea echipei noastre naţionale, tocmai înaintea Campionatului Mondial din Rusia? Cine şi, mai ales, în ce condiţii l-a adus? Şi de ce? Ne-ar putea spune, de pildă, domnul Burleanu? Chiar nu avem aici, printre noi, în această ţară, fotbalişti de renume, care ar fi buni antrenori care şi-au dovedit utilitatea? Un Hagi - „regele", un Gică Popescu, un Ilie Dumitrescu, un Mircea Lucescu, un Balint, un Bölöni? Cu „Viitorul", Hagi chiar dovedeşte că, într-adevăr, el vede acolo, la echipa lui,… viitorul! Chiar nu are nevoie fotbalul românesc de ei, acei mari profesionişti, unii jucând în marile echipe spaniole şi italiene, unii chiar căpitani la… Barcelona?! De ce ai noştri mereu sunt aşezaţi sub acel semn negru, preferaţi fiind, după 1990, mereu străinii? De ce ai noştri sunt mereu aşezaţi în incertitudine? De ce aceia din fruntea fotbalului românesc nu-şi iubesc ţara, aşa cum o făceau ei, Jenei, Hagi, Popescu, Dumitrescu, Dobrin, Dumitrache, Bölöni, pe terenul de fotbal?
Şi ar mai fi o întrebare necesară: ce se întâmplă cu acele pepiniere ale viitorului: bazele pentru copii? De ce mai-marii fotbalului românesc înghit declaraţiile bolborosite ale lui Daum? Nu s-au convins ei de declaraţiile lui, înainte de meciul cu Franţa, dar, mai ales, cu Albania? Pe el, în ziua întâlnirii cu Franţa, la Campionatul European, cei 20.000 de purtători ai tricourilor galbene, pe străzile Parisului, nu l-au impresionat. Chiar au ajuns mai patrioţi românii din afară? Atunci, ziariştii francezi, văzându-ne, erau chiar uimiţi şi ne lăudau. Multe sunt întrebările. De ce unii fotbalişti selectaţi pentru naţională joacă, cum se spune, în dorul lelii? Aşa-i respectă ei pe românii de acasă? Asta-i voinţa lor? Cine-i şi ce vrea acest Burleanu, ajuns acolo unde a ajuns? Cum s-a cocoţat el - şi alţii ca el - acolo, în fruntea destinelor fotbalului românesc? Ce trecut fotbalistic are el? Care-s meritele lui reale?
Din păcate, mai-marii fac gafe, în serie, iar românii o iau mereu în barbă. În ce Românie, în ce stat trăim? Nu cumva, conform dorinţei unora, în acea postură jenantă a statului în genunchi?
Deocamdată, acest Daum trebuie trimis la plimbare. Dat afară! Singura soluţie! Până nu-i prea târziu!
Ca român, ca gazetar, în nedoritele vremuri pe care le trăim, din 1990 încoace, mă întristează şi acest aspect. Mă întristează gândul că, dacă politica românească merge atât de prost, măcar sportul, fotbalul, gimnastica şi tenisul să ne aducă satisfacţii. Acele mici bucurii! Pentru că, şi în acest caz, este vorba despre neliniştea, despre nemulţumirile, despre înşelarea speranţelor românilor. Continuă, pe la noi, propriile erori. Păcat!
