Revoluţia lui Tudor Vladimirescu - 1821


Categorie: Istoric
|
11-04-2017
Nr: 69
|
Autor: Maior (r) IOAN STOICA, prim-vicepreşedinte al Filialei Judeţene Cultul Eroilor „General Ştefan Guşă" Mureş
|

În veacul când în lume răsuna „Declaraţia Drepturilor Omului şi Cetăţeanului", când Revoluţia Franceză proclama principiul suveranităţii poporului, din rândurile românilor s-au ridicat luptători îndrăzneţi revoluţionari. În Transilvania, Horia, Cloşca şi Crişan la 1784; în Ţara Românească, Tudor Vladimirescu la 1821. Ei s-au ridicat să grăiască răspicat, în numele întregului popor român subjugat de stăpânirea habsburgilor ori de cea turco-fanariotă.

Tudor a văzut lumina zilei în anul 1780 în satul Vladimiri, jud. Gorj. Neam de moşnean, dârz protestatar împotriva nedreptăţii şi umilinţei a muncit în gospodărie şi a învăţat carte bună. A ajuns să vorbească greceşte, ruseşte, nemţeşte şi să cunoască bine legile. Deci fiind un om educat, călătorind cu treburi de negoţ, a cunoscut viaţa oamenilor din întreaga ţară. Din fire era, cum îl descria un prieten, „om îndrăzneţ şi tot foc, puţin la vorbă şi voinic la inimă şi la suflet, nelenevos, cu multă minte sănătoasă şi curajos. Vorbea puţin, dar cu vorbe îndelung gândite şi smulse din inimă. Scria însă cu uşurinţă, cu vorbe aspre, colorate, ca-n gândirea ţărănească".

Văzând cum se purtau boierii şi stăpânirea cu cei mulţi, cu ţăranii, inima lui a dospit ura şi a crescut voinţa de a lupta împotriva asupritorilor poporului. Mărturisea el însuşi că a tras spada revoluţiei „nemaiputând suferi arziunea focului care ne-au pus pe capete", boierimea fanariotă sprijinită de iataganele otomane ori grofimea maghiară protejată de baionetele habsburgice împingându-i pe români „la deznădăjduire, încât sunt bucuroşi mai bine să piară, cu toţii, decât să mai fie vii!".

În 1806, când sârbii s-au ridicat împotriva stăpânirii otomane, Tudor a strâns câteva sute de panduri şi le-a sărit în ajutor ca unor fraţi de suferinţă. Luptând vitejeşte, ţarul Alexandru al Rusiei, care şi-a trimis şi el armata în sprijinul poporului sârb, l-a decorat cu ordinul Sf. Vladimir. Întors în ţară, Tudor a fost ridicat la rangul de vel-sluger şi vătaf de plai la Cloşani. Călătorind până la Viena, el s-a întâlnit cu mulţi tineri care nutreau idei revoluţionare, căutând să scape popoarele de sub tirania despoţilor: sultanul, ţarul, împăratul habsburg. Astfel cunoscând suferinţele poporului şi hrănit fiind cu ideile revoluţionare ale timpului, Tudor s-a înscris în rândul celor mai de seamă luptători pentru dreptate socială şi libertate naţională care au trăit atunci în Europa. Îl frământau, îl chinuiau până în străfunduri durerile poporului şi umilinţele aduse Ţării Româneşti, supusă sultanului otoman. Dar cum puteau scăpa românii de tirania sultanului? Viaţa îl învăţase pe Tudor că numai prin focul revoluţiei se câştigă lumina libertăţii. Pătrunzându-se de ideile revoluţionare ale vremii, convins că „patria este norodul, nu tagma jefuitorilor", Tudor voia îndepărtarea boierimii de la conducere şi ridicarea altei clase la conducerea ţării, scuturarea stăpânirilor străine şi crearea statului naţional unit şi independent. Sfetnici buni şi ajutoare i-au fost oamenii de cultură, ca episcopul Ilarion de Argeş, ori Gheorghe Lazăr, marele dascăl şi întemeietorul şcolii superioare româneşti de la Sf. Sava. Dar mai ales a ascultat îndemnul celor mulţi şi a primit ajutorul tuturor ţăranilor care l-au îmbrăţişat ca pe cârmuitorul lor. Pregătind revoluţia, Tudor a întărit cu arme şi hrană mănăstirile din nordul Olteniei, adevărate cetăţi de apărare: Tismana, Hurezi, Polovragi, Cozia. Murind domnitorul fanariot Mihai Şuţu, în ianuarie 1821 a socotit că a sunat ceasul răzvrătirii. A încălecat armăsarul şi a zburat până la Padeş, unde prietenii lui, pandurii, au adunat mare mulţime de ţărani. Toţi vroiau dreptate şi slobozenie. Şi în ziua de 23 ianuarie, Tudor a lansat aspra chemare la luptă: „Veniţi, dar, fraţilor, cu toţii, cu rău să pierdem pe cei răi, ca să ne fie nouă mai bine… Nu vă leneviţi, ci siliţi de veniţi în grabă, cu toţii - care aveţi arme, cu arme, care nu aveţi, cu furci şi cu lănci… Că ne ajunge, fraţilor, atâta vreme de când lacrimile noastre nu s-au mai uscat". La Padeş, prin glasul lui Tudor s-a aprins flacăra revoluţiei din 1821. Cei strânşi în jurul lui au alcătuit „Adunarea cea de obşte" sau „adunarea mântuirii" cu menirea de a organiza torentul mâniei populare, de a îndepărta pe asupritori din ţară şi de a o conduce spre binele şi folosul obştesc. Voind o revoluţie puternică, disciplinată, capabilă să lupte cu boierimea, cu fanarioţii şi cu otomanii, Tudor a poruncit ca nimeni să nu se atingă de bunurile locuitorilor cinstiţi, muncitori, numai „averile cele rău agonisite ale tiranilor boieri să se jertfească".

De la Padeş, revoluţionarii au pornit spre Craiova. Pe cale mulţimea îl saluta pe Tudor „ca pe un mântuitor şi zeu ocrotitor", cum scria un contemporan. Locţiitorul domnitorului a trimis mulţi arnăuţi, soldaţi cu plată, aduşi din afara ţării, ca să-l prindă pe Vladimirescu. Dar văzând mânia poporului şi dragostea lui pentru poporul şi conducătorul ridicat din sânul său, cea mai mare parte din acei arnăuţi a trecut, cu arme cu tot, în tabăra revoluţionarilor. Dar în aceeaşi vreme, dinspre răsărit, venea şi oastea Eteriei condusă de prinţul Alexandru Ipsilanti. Fiu de domn fanariot, Ipsilanti avea strânse legături cu boierimea fanariotă din Iaşi şi Bucureşti. Lui îi convenea ridicarea la luptă a lui Tudor, numai dacă oastea lui de români devenea instrumentul scopurilor Eteriei.

În drumul spre Bucureşti, capitala ţării, mii de ţărani s-au alăturat oastei de panduri condusă de Tudor. Număra peste 5.000 de luptători. Temându-se de mânia poporului, marii boieri s-au ascuns prin conace ori au trecut munţii la Braşov. Un cântec popular din acea vreme vădeşte cum creştea spaima în cugetul boierimii. „Când Tudor trece Gilortul / Au ajuns boierii Oltul, / Vor să-l treacă de-a înotul, / Că s-au prăpădit cu totul. / Când Tudor trece-n Piteşti, / Pe drumuri îmi tot găseşti / Conduraşi d-ăi boiereşti. / Când trece şi Argeşul / Boierii îşi trag sufletul, / Bat mătănii la icoane, / Îşi schimbă cele caftane / Pe iţari şi pe sumane…".

După ce a trecut Oltul pe la Slatina, Tudor a dat şi alte „chemări către ţară, lămurind scopul revoluţiei: să înlăture boierimea fanariotă de la conducere, să îndepărteze stăpânirea sultanului, să naţionalizeze averile bisericeşti, care cuprindeau o treime din bogăţia naţională, să micşoreze dările, să scoată comerţul din mâna turcilor şi a grecilor. Numindu-l „Domnul Tudor" sau „crăiuţul Tudoraş", poporul îl sprijinea cu toată puterea. Faima lui s-a răspândit fulgerător, pe tot spaţiul românesc. Chiar ardelenii şi moldovenii îl aşteptau să vină, cu oastea, cu „Adunarea mântuirii" să-i ajute a ieşi de sub stăpâniri străine şi astfel să înfăptuiască unitatea românească.

La 16 martie 1821, Tudor Vladimirescu, cu corpul principal al oastei revoluţionare, a ajuns la Bucureşti şi şi-a făcut tabăra la Cotroceni. Poporul l-a primit cu mare bucurie. Aşa a început cârmuirea lui Tudor Vladimirescu. Pentru că şi eterişti, peste 10.000 sosiseră la Bucureşti, Domnul Tudor a căutat să se înţeleagă cu Alexandru Ipsilanti, conducătorul lor. Dar trupele eteriste au început să prade Bucureştii şi să-şi bată joc de populaţie. Ca să curme abuzurile şi să arate că el e stăpân pe acest pământ românesc, Tudor a trimis pe căpitanul de panduri Dimitrie Macedonski, să ocupe Mitropolia şi bisericile Radu Vodă şi Mihai Vodă. El cerea ca eteriştii să binevoiască a trece Dunărea şi a se îndrepta spre patria lor, Grecia. Dar boierii fanarioţi şi eteriştii se temeau de revoluţia lui Tudor pentru că era o răzvrătire a maselor populare, iar conducătorul un „apărător al săracilor". Mai mult decât atât, fiindcă sultanul concentrează numeroasă armată la Dunăre, Ipsilanti şi-a retras oastea la Târgovişte.

Tudor era hotărât să lupte cu otomanii, dar nu voia să expună capitala la distrugere. De aceea şi-a retras pandurii spre Piteşti, mai aproape de locurile întărite din Oltenia. Gândea că, totuşi, aşa cum era firesc, se va înţelege cu eteriştii, să lupte împreună împotriva puternicului duşman comun, otomanii. Dar intrigile boierilor, teama de forţa revoluţionară adunată în jurul lui Tudor, i-au îndemnat pe conducătorii eterişti să recurgă la un act criminal.

În înţelegere cu câţiva căpitani de panduri, cărora nu le conveneau disciplina şi severitatea lui Tudor, eteristul Iordache Olimpiatul, cu câţiva arnăuţi au intrat în foişorul porţii curţilor Goleşti, unde se afla Tudor. L-au prins, l-au legat şi l-au dus la Târgovişte. Chipurile să-l judece Ipsilanti pentru vina de a se fi înţeles cu otomanii.

Era o învinuire neruşinată născocită de boierii potrivnici revoluţiei. L-au torturat o noapte întreagă.

Tudor i-a înfruntat cu îndrăzneală pe nelegiuţi: „Eu nu mă tem de moarte… mai înainte de a fi ridicat steagul spre a cere drepturile patriei mele m-am îmbrăcat în cămaşa morţii."

Din porunca lui Ipsilanti, arnăuţii l-au izbit cu suliţele în spate. Rănit de moarte, le-a strigat: „Hoţilor şi tâlharilor, dacă sunteţi oameni vrednici, duceţi-vă şi vă bateţi cu turcii ş-i scoateţi din ţară, dar nu cu mine, un om dezarmat". Apoi le-a spus: „Şi să ştiţi că timpurile voastre o să le mănânce câinii Ţării Româneşti şi păsările prin munţi". După moarte, arnăuţii i-au aruncat trupul într-o fântână. Crima asta mârşavă a fost săvârşită în ziua de 27 mai 1821; ea seamănă cu asasinarea lui Mihai Viteazul pe Câmpia Turzii în 1601.

Mult îndureraţi de pierderea vajnicului lor conducător, o mare parte din panduri s-au risipit. Unii conduşi de Popa, fratele lui Tudor, au mai rezistat până în a doua parte a lunii iunie 1821, luptându-se cu otomanii la adăpostul zidurilor de la Cozia, Hurezi, Bistriţa, Tismana. Eteriştii au fost şi ei înfrânţi de turci în bătălia de la Drăgăşani. Ipsilanti a fugit, şi prins de austrieci, a fost închis la Cetatea Munkaci. Iordache Olimpiatul a murit în lupta cu turcii, la mănăstirea Secu din judeţul Neamţ.

Deşi Tudor Vladimirescu a fost ucis, mişeleşte, totuşi, revoluţia condusă de el a înregistrat însemnate succese. Mai întâi în locul domniilor fanariote la conducerea Ţării Româneşti şi Moldovei s-au ridicat domni pământeni. Autonomia românească s-a lărgit, administraţia s-a modernizat, economia a progresat. Conştiinţa naţională s-a înflăcărat. Râvna spre libertate a dobândit aripi de şoim.

Revoluţia lui Tudor de la 1821 a contribuit la dezvoltarea naţiunii române şi la creşterea spiritului revoluţionar al maselor populare. Ea va continua în deceniile următoare, culminând cu revoluţia din 1848-1849 din cele trei ţări româneşti.

Amintirea lui Tudor Vladimirescu a rămas în conştiinţa poporului român ca un exemplu de mare patriot care a luptat până la sacrificiul suprem pentru interesele naţionale şi sociale ale românilor. De aceea Tudor Vladimirescu se numără printre străluciţii eroi ai neamului românesc.

  • marian - April 19, 2017, 12:46 pm
    voi comenta scurt si onest

Adaugă comentariu

Title:
Nume(*):
Email:
Reply Notify:
Website:
Comentariu(*):
Code in the picture:
 
Note: Your comment has been received and is awaiting approval