Aşa cum se ştie, în orice democraţie din lume cea de a treia putere în stat, alături de puterea executivă şi de cea legislativă, este puterea judecătorească. Cred că nu greşesc dacă susţin că majoritatea românilor sau, în orice caz, toţi cei preocupaţi de aceste probleme şi care, în acelaşi timp, sunt şi bine intenţionaţi, îşi doresc o justiţie cu adevărat independentă în raport cu executivul şi, respectiv, cu legislativul. Din păcate, în momentul de faţă nu putem spune că justiţia din România este total independentă în raport cu preşedintele României, în raport cu primul-ministru şi în raport cu Parlamentul din moment ce membrii instituţiilor centrale de justiţie din România, fie sunt numiţi de către preşedintele României, de către primul-ministru sau de către cele două camere ale Parlamentului, fie sunt aleşi sau validaţi de către acestea din urmă, (vezi în acest sens Constituţia României, Art. 58, alineatul 1, Art. 94, alineatul c, Art. 125, alineatul 1, Art. 133, alineatele 2a şi 2b, Art. 142, alineatul 3). Pentru a deveni cu adevărat independentă ar fi necesar ca toţi membrii instituţiei fundamentale a justiţiei din România, Consiliul Superior al Magistraturii, să fie aleşi pentru un mandat de opt, nouă sau zece ani (ori mai puţin dacă se doreşte neapărat acest lucru), pe bază de candidaturi, de către toţi judecătorii din ţară, respectiv de către toţi procurorii, fără niciun amestec al legislativului sau al executivului.
În al doilea rând, membrii celorlalte instituţii centrale ale justiţiei din România sau, în cazul unora din ele, capii acestora, să fie numiţi de către Consiliul Superior al Magistraturii, tot aşa, fără niciun amestec al executivului sau legislativului. În al treilea rând, ar mai fi nevoie ca la terminarea mandatului, şi abia atunci, cei numiţi sau aleşi în aceste instituţii să răspundă efectiv în faţa Parlamentului pentru deciziile luate, inclusiv prin scoaterea lor definitivă din justiţie şi prin pierderea dreptului la pensie de stat, dacă se dovedeşte că ei au luat în mod intenţionat decizii greşite sau părtinitoare. „Scutiţi-vă magistraţii de jurământ atunci când intră în funcţie, dar nu-i scutiţi să dea socoteală când o părăsesc" - se pare că ar fi spus Pitagora. Aceste lucruri ar trebui, desigur, prevăzute în Constituţie. Abia în aceste condiţii vor putea fi cu adevărat independenţi şi cu adevărat responsabilizaţi membrii justiţiei din România. Până atunci ei sunt independenţi doar în vorbe, iar în ceea ce priveşte responsabilitatea, ce să mai vorbim!
Se discută mult în ultima vreme în mass-media din România despre necesitatea unei reforme administrative profunde în ţara noastră. După părerea mea această reformă ar trebui să înceapă cu regionalizarea ţării. Au fost avansate până acum mai multe variante, însă politicienii noştri nu se pot hotărî pe care s-o adopte, din cauza unor interese diferite şi adesea meschine. Prea mult nu putem spera de la ei. Totuşi, această regionalizare trebuie s-o facem mai devreme sau mai târziu dacă vrem să diminuăm corupţia şi să mai reducem din cheltuielile administrative. Totodată, eu nu cred că trebuie să inventăm tot soiul de variante, în funcţie de interesul unei grupări sau alta, din moment ce regionalizarea este gata făcută de însăşi istoria şi de însăşi geografia ţării noastre. Iată care sunt, în opinia mea, aceste regiuni: Banatul, Crişana, Maramureşul, Ardealul sau Transilvania, Bucovina, Moldova, Dobrogea, Muntenia şi Oltenia. O singură precizare poate că se impune: în Ardeal sau în Transilvania ar trebui să intre, în opinia mea, actualele judeţe Bistriţa-Năsăud, Cluj, Mureş, Alba, Sibiu, Braşov, Harghita şi Covasna; fireşte, cu mici ajustări faţă de vechile graniţe geografice şi istorice ale acestora, dacă se consideră necesar. Şi pentru a nu ne juca tot timpul de-a regionalizarea poate că ele ar trebui să fie menţionate în Constituţie.
(va urma)
