În România, armenii constituie o comunitate etnică veche de aproximativ un mileniu, fiind prezenţi în toate regiunile ţării. Comunitatea nu e mare - câteva mii de membri -, fluxul cel mai recent din care se trag actualii componenţi ai coloniilor din sudul ţării datează de la sfârşitul secolului trecut, când armenii au fugit de masacrele hamidiene din Constantinopol şi din provinciile otomane, dar mai cu seamă de la începutul deceniului al treilea al secolului XX, când supravieţuitori ai genocidului din 1915 au găsit adăpost în România, în cămine ospitaliere.
În fiecare an, în ziua de 24 aprilie, armenii din toată lumea comemorează victimele masacrului.
Cunoscut ca Holocaustul Armenilor sau Masacrul Armenilor (în limba armeană, „Metz Yeghern" - „Marele Rău"), genocidul se referă la două evenimente distincte, dar care au legătură între ele: campania condusă de Sultanul Abdul-Hamid II, între anii 1894-1896, şi deportarea şi eliminarea armenilor, de către guvernul Junilor Turci, între anii 1915-1916. În mod curent, termenul este asociat celui de-al doilea episod, comemorat de către armeni, în fiecare an, la 24 aprilie - data arestării, în 1915, la Constantinopol, a peste 200 de intelectuali şi lideri ai comunităţii armene, fapt ce a marcat debutul valului de masacre şi deportări care a durat până în 1917.
În urmă cu şapte ani, probabil şi ca urmare a presiunilor internaţionale, în ziua de 24 aprilie 2010, pentru prima dată în istoria ţării lor, chiar şi turcii au comemorat - deşi au evitat să-l denumească astfel - genocidul armean! 60 de personalităţi marcante - scriitori, artişti, intelectuali - au participat, în Piaţa Taksim, din Istanbul (Turcia), la ceremonia de comemorare desfăşurată sub sloganul „Aceasta este durerea noastră. Acesta este un doliu pentru noi, toţi". Oamenii au depus flori, au aprins lumânări şi au ţinut un moment de reculegere în memoria celor 1.500.000 de martiri armeni. „Vrem să aducem mărturie că acele evenimente au reprezentat o crimă gravă împotriva umanităţii, fără a ne lăsa prinşi în dezbaterea cu privire la faptul dacă (masacrele) au reprezentat sau nu un genocid" - declara, pentru televiziunea turcă NTV, unul dintre organizatorii reuniunii, profesorul de economie Ahmet Insel, de la Universitatea din Galatasaray.
O renunţare cu miză… scuzabilă: în octombrie 2009, după numeroase medieri la cel mai înalt nivel, Armenia şi Turcia semnaseră, la Zürich, un acord pentru restabilirea relaţiilor bilaterale diplomatice şi redeschiderea graniţei comune (închisă din 1993, după ce Turcia a criticat războiul Armeniei cu Azerbaidjanul - aliatul turc în disputa pentru Nagorno-Karabach). Acordul, însă, nu a apucat să fie ratificat, pe fondul unor acuzaţii reciproce privind „lipsa de angajament faţă de reconciliere", iar demersul a fost amânat pentru primăvara anului următor. Dar, n-a fost să fie! În ziua de 22 aprilie 2010, coaliţia de guvernământ din Armenia a hotărât suspendarea ratificării Tratatului, „luând în considerare refuzul părţii turce de a respecta cererea ca tratatul să fie ratificat fără precondiţii, şi într-o perioadă rezonabilă de timp..."
Era doar vârful aisbergului - efectul recrudescenţei tensiunilor dintre Turcia şi Armenia, în urma scandalului declanşat de iniţiativele comisiei americane şi ale guvernului suedez, de recunoaştere oficială a genocidului comis de turci împotriva populaţiei armene. Rezoluţia americană, deşi nu are putere de lege (!), îi recomanda ex-preşedintelui Barack Obama „să considere genocid exterminarea sistematică şi deliberată a 1.500.000 de armeni" - poziţie vehement dezavuată de guvernul turc!
Ca reacţie, în 2010 Turcia şi-a retras ambasadorii din SUA şi Suedia, Erdogan ameninţând că va expulza 100.000 de imigranţi ilegali din Armenia! „Votul american este rezultatul politicilor eronate - afirma premierul Erdogan. Turcia nu va fi afectată de o asemenea comedie, o asemenea parodie. (...) Ea (n.n. - rezoluţia americană) va deteriora relaţiile bilaterale între ţări, interesele lor şi viziunea lor de viitor. Nu vom fi perdanţii".
Deşi una dintre condiţiile acceptării accederii Turciei în Uniunea Europeană era (este) recunoaşterea genocidului comis împotriva armenilor, guvernul de la Ankara a respins, din start, şi continuă să respingă termenul ca atare. Independent de poziţia Turciei, ulterior, acesta avea să fie recunoscut şi de Paris, şi de Ottawa, inclusiv de către Parlamentul European, de Bundestag, de Rusia etc., şi de Papa de la Roma!
În această atmosferă încordată, în cadrul manifestaţiei de comemorare organizată de aripa de tineret a partidului naţionalist Dashnak-Tsutyun, au fost arse fotografii ale liderilor turci, demonstranţii fluturând pancarte pe care scria: „Cerem compensaţii din partea Turciei" şi „Momentul pentru recunoaştere - acum!". Preşedintele armean, Serge Sarkissian, declara că recunoaşterea de către comunitatea internaţională a genocidului este inevitabilă. „Le mulţumim tuturor celor care, în numeroase ţări, inclusiv în Turcia, înţeleg importanţa prevenirii crimelor împotriva umanităţii şi care sunt alături de noi în această luptă".
Gest notabil, în ediţia de a doua zi, sub semnătura jurnalistului Mustafa Akyol, ziarul turc „Hurriyet" publica un editorial în care se recunoaştea că Ankara a făcut „greşeli":
„Cred că noi, turcii, am făcut o greşeală groaznică, timp de decenii, neglijând complet suferinţa enormă prin care a trecut poporul armean în 1915. Acum este momentul să fim mai cinstiţi!".
Aşa ar fi trebuit să se întâmple, dar…
Deşi, în timpul campaniei sale prezidenţiale, Barack Obama promisese că va recunoaşte şi va condamna genocidul comis de autorităţile turce în timpul Primului Război Mondial, în timpul vizitei sale în Turcia, cu scopul de a îmbunătăţi relaţiile SUA cu lumea musulmană (în condiţiile în care atacurile de la 11 septembrie au dus la tensionarea relaţiilor Vestului cu Islamul), a sucit-o ca la Brăila, reafirmând, ce-i drept, că turcii otomani au ucis mulţi armeni în acea perioadă, dar nu a mai pronunţat cuvântul „genocid". „Compensatoriu", i-a îndemnat pe turci şi pe armeni „să continue un proces care clarifică trecutul într-un mod onest, deschis şi constructiv", concentrându-şi însă discursul (conform AFP) asupra parteneriatului dintre americani şi musulmani, în special în domeniul luptei împotriva terorismului: „SUA nu sunt şi nu vor fi niciodată în război cu Islamul. În fapt, parteneriatul nostru cu lumea musulmană este vital pentru eliminarea ideologiei extremiste pe care o resping oamenii de toate religiile". No comment!
În 2011, istoria a născut noi conflicte. Turcia şi-a retras ambasadorul din Franţa, după ce deputaţii acestei ţări au votat pentru propunerea legislativă, votată ulterior de Parlamentul francez care încriminează negarea genocidului armean din 1915. Proiectul de lege prevede o pedeapsă de un an de închisoare şi o amendă de 45 de mii de euro pentru orice negare publică a unui genocid recunoscut prin lege. Franţa recunoaşte două genocide: cel al evreilor din cel de-al Doilea Război Mondial şi cel al armenilor, afirmând că, în perioada 1915 - 1917, cel puţin un milion şi jumătate de oameni ar fi fost ucişi de către forţele otomane. Istoricii consideră genocid aceste crime. Oficialii armeni au apreciat, prin intermediul ministrului de Externe, că votul parlamentarilor francezi constituie o iniţativă istorică ce va contribui la prevenirea altor crime împotriva umanităţii.
Anul 2015 a marcat un secol de la genocid. În ziua de 25 aprilie, Biserica Armeniei i-a canonizat pe cei 1,5 milioane de armeni, victime ale genocidului. Slujba de canonizare a avut loc la Etchimiadzin, centrul Patriarhiei armene, în prezenţa a peste 80 de reprezentanţi ai tuturor bisericilor-surori. La 24 aprilie 1915 au fost aruncaţi în închisorile Imperiului Otoman şi apoi ucişi cei mai buni reprezentanţi ai intelectualităţii armene: scriitori, profesori, medici, preoţi. Au murit 1.500.000 de armeni, adică aproape jumătate din populaţia armeană la acea perioadă. Armenii din Anatolia şi Cilicia, consideraţi de autorităţi „inamici interni", au fost exilaţi. Motivul invocat atunci de autorităţi fusese că armenii ar plănui o revoltă în întreaga ţară. Noile „zone de locuit" prevăzute pentru ei deveniseră deşertul din Siria şi Mesopotamia - pustietate fără niciun fel de condiţii necesare supravieţuirii. O martoră îşi aminteşte: „Sunt trimişi în deşert. Pentru a le distruge şi ultima forţă, sunt plimbaţi zile la rând în cerc." Între 300.000 şi 1,5 milioane de armeni şi-au pierdut atunci viaţa.
Până în 2015, genocidul comis împotriva armenilor între 1915 şi 1917 a fost recunoscut oficial de 22 de ţări şi de mai multe organizaţii internaţionale, inclusiv de Parlamentul European.
În Germania, mult timp, termenul de genocid nu a fost oficial rostit. „Pe scurt: politicienii de la Berlin au evitat să se lanseze pe un astfel de teren minat. Nu e de joacă cu un partener NATO atât de puternic precum Turcia. Şi nici cu cei peste două milioane de turci care trăiesc în Germania nu merită stricarea relaţiilor. Şi apoi ar mai fi şi amestecul Germaniei în catastrofa armeană. O implicare ce ar putea atrage despăgubiri financiare serioase."
„Niciun alt stat nu a fost atât de implicat în soarta armenilor precum Reich-ul German - din motive economice şi strategice. Germanii sunt un aliat important pentru Imperiul Otoman, în pragul destrămării, livrând arme, experţi militari şi manifestându-şi interesele economice în zona Strâmtorii Bosfor. Construcţia căii ferate Bagdad, un proiect a cărui importanţă - asemănătoare cu programul Apollo al americanilor din anii '60 - reprezintă cheia în lupta împotriva britanicilor din Orient. La 7 iulie 1915, Hans Freiherr von Wangenheim, ambasadorul german la Constantinopol, îl informa, într-o telegramă, pe cancelarul german Theobald von Bethmann-Hollweg: «Condiţiile şi modul în care se desfăşoară relocarea arată că guvernul şi-a propus cu adevărat să distrugă rasa armenească din Imperiul turc.» Numeroase consulate din Imperiul Otoman informează Berlinul detaliat despre marşul morţii în care sunt obligaţi să se înregimenteze armenii. Există documente în acest sens. Unul dintre acestea este semnat de Bethmann-Hollweg: «Singurul nostru scop este să menţinem alianţa cu Turcia până la finele războiului, indiferent dacă armenii vor fi distruşi sau nu.»"
Anul acesta a produs o schimbare de percepţie semnificativă. Papa Francisc a evocat „primul genocid din secolul al XX-lea" în cursul unei slujbe de pomenire închinate tragediei armenilor. S-a remarcat, pe bună dreptate, că au contribuit mult la această schimbare de atitudine contextul geopolitic şi atrocităţile comise de islamişti împotriva creştinilor orientali, la fel ca acum 100 de ani.
Spre ruşinea noastră, România nu a recunoscut nici acum genocidul armean. Mesajul din acest an al preşedintelui Klaus Iohannis este… ca noi, „nici în car, nici în căruţă", respectuos faţă de armeni, dar foarte grijuliu faţă de sensibilităţile turcilor. Citind numai anumite pasaje, ai putea avea impresia că nici nu se putea spune mai mult: „Comemorarea şi conştientizarea dramei prin care a trecut poporul armean reprezintă astăzi demersuri obligatorii pentru ca lumea noastră să-şi însuşească lecţia trecutului. Totodată, recunoaşterea unei tragedii istorice de proporţiile celei petrecute acum 100 de ani înseamnă un semnal important şi necesar pentru eradicarea urii, intoleranţei, rasismului şi xenofobiei". Lipsesc, însă, termenul „genocid" şi referinţa la cele peste un milion şi jumătate de victime.
„Interesul poartă fesul!" Chiar la începutul acestui April 2017, preşedintele Klaus Iohannis a primit vizita proaspătului preşedinte Recep Tayyip Erdogan. Ca între băieţi! Probabil că s-au stabilit angajamente reciproce, inclusiv în ce priveşte frontul antirusesc coordonat de americani.
Nimic nou sub soare! Ca să ne pleznească obrazul de ruşine definitiv, să ne amintim că, în toamna anului 2013, fiind amplasată o placă la Stanbul, menită să omagieze martiriul Sfântului domnitor român Constantin Brâncoveanu, „capetele plecate" au evitat cu grijă ca inscripţia să nu facă vreo trimitere precisă la împrejurările morţii acestuia. Deşi asta e altă poveste, la fel ne sunt… aleşii!
Am tot ales, până am cules!
