România din spatele României

Categorie: Editorial
|
18-05-2017
Nr: 94
|
Autor: IOAN CISMAŞ
|

Obișnuiesc să urmăresc cu deosebit interes documentarele de duminica ale excelentei ziariste Carmen Avram, de la Antena 3. Un model desăvârșit de profesionalism, de la care ar avea de învățat mai tinerele noastre colege, obișnuite mai mult cu lumea virtuală, decât cu cea reală. Dar nu numai ele, ci întregul eșalon al acestei bresle, mai ales al celor de la TV, care în ultima perioadă prea au dat-o pe trăncăneală, deturnând presa de la adevărata ei menire, de instrument de mobilizare și de îndreptare a lucrurilor în societate. Puține sunt emisiunile în care se vorbește cu adevărat despre starea gravă a realităților românești și despre căile de îndreptare a acestora. Majoritatea tematicilor constituie vorbărie goală, mocirloasă și mincinoasă, interminabilă, cu efect halucinant și anesteziant asupra conștiinței umane.

Modul de abordare al celor mai stringente și mai dureroase realități ale României de către echipa acestei remarcabile ziariste constituie un exemplu viu de cum ar trebui practicată presa în România, pentru a contribui la progresul țării, dar și extraordinara capacitate a acesteia, irosită cu lucruri de nimic, în vreme ce societatea românească geme de sărăcie produsă de atâtea inechități și nedreptăți, duse la extreme de o clasă politică construită parcă anume să facă rău acestui neam și popor. Dacă, la nivel național, fiecare post de televiziune, de stat sau privat, fiecare post de radio ori ziar, și-ar lua în dezbatere câte o temă majoră din cele multe care frământă societatea românească, cu siguranță, lucrurile ar merge mult mai bine, iar starea națiunii ar fi cu totul alta. Pentru că eliberată de interesele meschine și utilizată în interesul societății, în general, al comunității și cetățeanului, în special, presa, cu forța ei de penetrare în conștiința oamenilor, poate face cu adevărat minuni. Altfel, un potențial irosit degeaba, un câine de pază al democrației leșinat, neputincios și a cărui strădanie nu poate constitui pentru binele societății mai mult decât o frecție la un picior de lemn. Revenind la subiectul nostru de duminica seara, este vorba de „Româniile paralele", sincer să fiu n-aș fi crezut că România, pe care ne place să o alintăm în fel și chip, până și grădina Maicii Domnului, a ajuns în asemenea hal, că în plină capitală a țării există ghetouri de teapa celor mai mizerabile locuri din țările lumii a treia. Dar fenomenul nu este singular, ci are proporții naționale, pentru că imagini similare sau comparabile ale vieții de ghetou găsim aproape în orice parte a țării, de la Vaslui la Oradea sau de la Satu-Mare la Craiova, dar nici noi, mureșenii, nu suntem ocoliți. Faptul că o parte din țigănime trăiește în condiții de lux cu castele „împărătești", ce frizează nu numai bunul gust, dar și bunul-simț, că marele oraș al României, Timișoara, a ajuns pe mâna mafiei țigănești, iar la antipodul acestei excentricități se află cealaltă parte covârșitoare, și care trăiește în condiții de ev mediu primitiv, faptul că în multe părți ale țării nici românii nu sunt prea departe de aceste condiții, dovedește nivelul scăzut de viață și de civilizație al românului. Stare de fapt ce constituie o acuză gravă la modul în care clasa politică a tuturor vremurilor s-a implicat în diriguirea societății românești. Pentru că oriunde ne-am îndrepta pașii prin Europa, și lucrul acesta l-am făcut de multă vreme, situații precare, similare cu cele de la noi nu am întâlnit.

Dar lucrul cel mai dureros este faptul că starea societății românești, care niciodată n-a fost prea grozavă, s-a depreciat în acești ultimi 27 de ani, când odată scăpați din chingile comunismului restrictiv, cu toții ne-am fi așteptat la un reviriment exploziv, la o emulație și descătușare a tuturor forțelor creatoare ale națiunii, pentru progresul și modernizarea acesteia. Îmi aduc bine aminte de visul imediat de după decembrie 1989, al multora, de a circula de la un capăt la altul al țării, și fără nici o restriște pe autostrăzi în România, ca în Occident, și care, din păcate, a rămas vis și acum după aproape trei decenii de la eveniment. Nu s-a făcut aproape nimic nici la nivelul infrastructurii, dar nici la cel al schimbării condiției umane, iar dacă totuși s-a mai mișcat câte ceva, totul s-a făcut de mântuială. Aceasta, în condițiile în care, în cei 27 de ani amintiți, de la Uniunea Europeană au fost pompați în diverse proiecte drept contribuții nerambursabile, adică bani gratuiți, 26 de miliarde de euro. Bani de care n-am beneficiat decât de ochii lumii, pentru că o bună parte din ei au intrat în buzunarele multor afaceriști și politicieni români (pentru care, iată, se duce o luptă, pe viață și pe moarte, pentru a fi scoși din pușcărie sau absolviți de răspundere), iar alta în proiecte proaste, făcute de mântuială. Să ne amintim de aducțiunile de apă la cișmea din deceniile trecute care nu funcționează, de canalizările pe scară largă efectuate în foarte multe localități, dar care nu sunt folosite nici astăzi, cei de la țară apelând pentru apă tot la fântâna din curte, iar pentru nevoile fiziologice la closetul din fundul curții sau la fosa septică de acum zeci de ani.

Cu asemenea condiții în țară este explicabil de ce românii, în general, și țiganii, în special, își iau lumea în cap, ca niște ființe rătăcite, lăsându-se duși de soartă. Soartă care, de cele mai multe ori, le este ostilă.

În consecință, și în anii care vor veni, vom avea un exod de români și de țigani pe toate planurile și care vor face presiuni asupra Europei pentru a-și asigura supraviețuirea, refuzată în țara lor natală. Ca urmare, se va pune presiune pe locurile de muncă ale occidentalilor, acceptând chiar și condiții inumane de lucru, dar și pe sistemul de asistență socială al fiecărei țări, lucru deranjant, de unde și o anumită ostilitate, nemulțumire a populației băștinașe. Iar cei care nu vor avea șansa acestor înregimentări vor alimenta canalele criminalității, ale hoției și cerșetoriei. În concluzie, rușinea pe care o suportăm de decenii din partea Europei civilizate pentru numărul mare de români ce îngroașă rândurile lumpenproletariatului din fiecare țară o vom suporta mai departe. Atunci ne mirăm de ce națiunea română are cel mai scăzut grad de simpatie pe continent? De ce suntem mereu tracasați, încolțiți din toate părțile, repudiați?

Suntem convinși că Uniunea Europeană a pompat în România și fonduri pentru ameliorarea condiției romilor, dar banii aceștia au fost risipiți, așa cum suntem convinși că niciun guvern al României postdecembriste n-a avut în vedere un program de incluziune socială a romilor. Ca urmare, răul a devenit și mai rău, iar acum aproape imposibil de stăpânit.

Gândindu-mă la imaginile din Ferentari, cartier al Bucureștiului, capitala României, prezentate în emisiunea „În premieră" de duminica trecută, de excelenta Carmen Avram, și care nu pot fi contestate, la situația în care s-a ajuns, ne întrebăm ce s-ar putea face pentru ca acest fenomen al degradării sociale și umane să fie stăvilit măcar. Din păcate, speranțele sunt slabe, pentru că nici actualii guvernanți, care au promis românilor o viață mai bună, mai decentă, mai prosperă, nu dau semne că-și respectă promisiunile. De peste patru luni, de când sunt la putere, se învârt în jurul acelorași probleme, cu dedicație: îmbunătățirea condițiilor din penitenciare și exonerarea de răspundere a celor care cad în „păcatul" hoției, din banii statului. Altceva nu știm să se fi mișcat în această țară, în vreme ce investițiile în infrastructură sunt nule.

Pornind de la condițiile precare pe care le avem la toate nivelurile vieții, România are nevoie mai mult decât oricare țară a Europei de un program de redresare fără precedent. De șosele bune, dar și de un sistem de locuințe adecvate, de utilități la nivel european, de educație, de un sistem sanitar integru, dar și de curățenie, de liniștea și siguranța cetățeanului. Este strigător la cer ca în fața unor asemenea probleme interne care determină exodul a milioane de români spre alte meleaguri, cu consecințele de rigoare, să stai indiferent, ca președinte, ca guvern, ca partid, ca instituții supreme ale statului de drept, fără a te gândi nici un moment la răspunderea pe care o porți față de destinele unui popor, ale unei națiuni.


Adaugă comentariu

Title:
Nume(*):
Email:
Reply Notify:
Website:
Comentariu(*):
Code in the picture:
 
Note: Your comment has been received and is awaiting approval