Aplicarea, din 19 martie 1944 a planului Margarethe I, ocuparea Ungariei de către armata germană, a debutat cu arestări masive în rândurile opoziției antinaziste și ale elitei evreiești, cu scopul intimidării și șantajării comunității evreiești, al preluării controlului asupra unor segmente ale economiei maghiare.
Au urmat curând alte vexațiuni: preluarea forțată de bunuri imobiliare și mobiliare de către ocupanți; apoi eliminarea evreilor din instituții, din viața publică, din activitatea economică; izolarea, într-o primă fază, prin confiscarea mijloacelor de transport și aparatelor de radio și telefoanelor, precum și fixarea domiciliului obligatoriu. Din 31 martie 1944, evreii au fost obligați să poarte steaua galbenă. În paralel, realizările culturale evreiești au fost prohibite; cărțile autorilor evrei au fost interzise sau distruse.
Aceste măsuri și altele asemenea au fost acceptate cu resemnare de marea majoritate a evreilor.
Pasul următor în aplicarea „soluției finale" a fost arestarea și concentrarea evreilor în ghetto-uri.
Decizia a fost luată în cadrul ședinței de la Ministerul de Interne, condusă de secretarul de stat Laszlo Baky, în 4 aprilie 1944, în prezența lui Adolf Eichmann, responsabilul nazist cu aplicarea „soluției finale", câțiva subordonați ai acestuia și cadre superioare din armata maghiară.
Programul urma să fie pus sub comanda locotenent-colonelului Laszlo Ferenczi, omul de legătură între Jandarmeria Regală Maghiară și Poliția de Securitate Maghiară, sub îndrumarea secretarilor de stat de la Ministerul de Interne Laszlo Baky și Laszlo Endre.
Acțiunea s-a desfășurat pe baza decretului 6163/1944 din 7 aprilie, semnat de Baky.
Autoritățile locale au primit directive precise privind înregistrarea tuturor evreilor de către instituțiile evreiești locale. Pentru o mai mare siguranță, înregistrarea urma să fie făcută în paralel de Ministerul Aprovizionării, sub pretextul reglementării problemei rațiilor alocate evreilor.
Fără a bănui nimic, comunitățile evreiești au făcut înregistrarea cerută, cu conștiinciozitate.
Planul prevedea crearea a șase zone de operațiuni de ghetto-izare și deportare, prioritate având evreii din nord-vestul Ungariei, unde aceștia erau mai puțin simpatizați de autorități și de populație.
Primul pretext oferit de autorități pentru derularea acestui program, cu scopul menținerii calmului și atenuării dislocațiilor din viața economică, au fost necesitățile de ordin militar, Rutenia și nordul Transilvaniei fiind declarate zone militare operaționale. Dislocarea evreilor apărea, în aceste condiții, ca o măsură de îndepărtare a așa-zisului pericol iudeo-bolșevic din zona frontului.
Al doilea pretext prezentat de autorități a fost trimiterea de forță de muncă în Germania, Ungaria urmând să susțină și pe această cale efortul comun de război.
Conform planului general, elaborat de experți în probleme evreiești germani și maghiari, concentrarea și ghetto-izarea urmau să fie făcute în câteva etape:
În mediul rural și orașele mici, evreii urmau să fie concentrați în sinagogi sau alte clădiri ale comunității, unde trebuia făcută percheziționarea lor și confiscarea obiectelor de valoare, iar ulterior transferați în orașele mari apropiate.
În orașele mari, evreii urmau să fie concentrați în zone special delimitate - cartierul evreiesc, uzine, depozite, fabrici de cărămidă sau perimetre sub cerul liber.
Concentrarea evreilor trebuia făcută în locuri cu acces la calea ferată, pentru operativitate în operațiunea de deportare.
Decretul de înființare a ghetto-urilor a intrat în vigoare în 28 aprilie, când, în fapt, deportările erau în curs din 16 aprilie, ultima zi a paștelui evreiesc (Esah).
(va urma)
