Dacul ajuns împărat roman - GALERIUS (305-311) - Un păstor de pe Dunăre, pe tronul Romei

Distribuie pe:

Surpriza de la Gamzigrad

Când, în anii '50, s-au apucat să cerceteze ruinele de la Gamzigrad, satul aflat la doar 100 de kilometri de Podul lui Traian de pe Dunăre, arheologii sârbi habar n-aveau peste ce vor da. La suprafață se vedeau doar rămășițele unor turnuri, și toată lumea era de acord că acolo fusese o cetate de apărare, pusă pe granița Imperiului, după retragerea romană din Dacia. Numai că, în locul unor ziduri grosolane, sârbii au dat peste un lux imperial: fresce în culori nemaipomenite, migălite din pietre rare și sticlă colorată, statui de zeițe, cu pielea fină ca marmura, stâlpi falnici, cum numai la Roma mai vezi, și arcade înflorate în piatră.

Mă aflu chiar la Muzeul din Zaicear, orașul cel mai important din apropierea Gamzigradului. Ghidul sârb, Sașa Marianovici, mă introduce, cu eleganța sa de mare șambelan, în intimitatea fostelor saloane ale palatului descoperit la Gamzigrad. „Privește aceste mozaicuri! Când le-au descoperit, arheologii au înțeles imediat că era ceva foarte, foarte important. Gândește-te că au dat peste 1.000 de metri pătrați de mozaic!!! Totul ducea spre concluzia că ar fi un palat imperial...".

Istoricii sârbi și-au amintit imediat de niște scrieri antice, care pomeneau că unul dintre marii împărați romani, Galerius, ar fi construit un palat nu departe de Serdica, locul în care s-a născut, și că ar fi numit palatul după mama sa, pe care o chema Romula. Au trecut însă 30 de ani de la începerea săpăturilor, până când arheologii au găsit dovada care le confirma bănuielile: un fragment de arcadă, pe care scria mare, clar, perfect lizibil: „Felix Romuliana". Piatra asta te întâmpină chiar în holul de la intrarea în muzeul din Zaicear.

„Când au găsit-o, în 1984, a devenit clar că locul era un palat imperial. Palatul Împăratului Galerius, care se născuse în apropiere", spune Sașa Marianovici. „Tatăl său era un veteran trac, care o fi primit un petec de pământ în zona graniței de pe Dunăre a Imperiului, în vreme ce mama, Romula, era, se zice, o preoteasă păgână, venită de dincolo de Dunăre, de la voi. Se pricepea la plante și vrăji. Cert este că Galerius, fiul ei, a venerat-o și i-a acceptat influența, chiar și după ce a ajuns împărat!"

Ceea ce aflu mi se pare uluitor. La doar 100 de kilometri distanță de Drobeta-Turnu Severin se află mausoleul unui dac ajuns împărat roman. Și nu a fost singurul: în secolele III-IV, la nici 200 de ani după războaiele dintre Traian și Decebal, mai mulți urmași ai regelui dac ajung să urce pe tronul Romei! Galerius, constructorul palatului de la Gamzigrad, e doar unul dintre ei...

„Neînvinsul"

„Împăratul Caesar Galerius Valerius Maximianus, neînvins, Augustus, cel mai mare pontif, cel mai mare învingător al germanilor, al egiptenilor, al tebanilor, de cinci ori cel mai mare învingător al sarmaților, de două ori cel mai mare învingător al perșilor, de șase ori cel mai mare învingător al carpilor, cel mai mare învingător al armenilor, al mezilor, al adiabenicilor, învestit de douăzeci de ori cu puterea tribuniciană, aclamat de nouăsprezece ori cu titlul de Imperator, de opt ori consul, părinte al patriei...". Citesc și recitesc titulatura pompoasă de deasupra semnăturii de pe ultimul edict emis de Galerius în calitate de „Augustus", cu puțin timp înainte să se ridice la cer, ca ultim împărat roman devenit zeu! E suficient să parcurgi lista semințiilor pe care le-a risipit pe câmpul de luptă, ca să înțelegi puterea și gloria marelui împărat traco-dac.

Pe urmele acestui stăpân al Romei, despre care cărțile noastre de istorie nu pomenesc un cuvânt, am luat drumul Văii Timocului. Nici nu simți când treci Dunărea în Serbia. Cele două maluri își oglindesc, parcă, unul altuia, frumusețea. Dar cu cât înaintezi, Timocul e tot mai sălbatic, o mare de liniște în care, gonind cu zecile de minute pe șosea, nu vezi țipenie de om. La Zaicear, atmosfera se animă brusc. Găsești muzeul de istorie, îndrumat în românește, de frații noștri de peste Dunăre (frații noștri vlahi, care își vor uita originea în curând): „Da' noi aicia vorbim rumânește!", îți spun oamenii, când află că ești de-al lor. În sălile elegante ale Muzeului Național, strălucirea visului de mărire al lui Galerius e orbitoare. „Palatul de la Gamzigrad a fost cu adevărat luxos. Chiar prea luxos, după părerea unora...", glumește ghidul.

Ca să mă convingă, mă însoțește într-un tur al sălii principale, străjuită de mozaicurile salvate de la „Felix Romuliana", în care fiare sălbatice, parcă vii, se hârjonesc sub privirile absente, pierdute în alte zări, ale zeilor. Sașa ar fi în stare să-mi vorbească câte o oră despre fiecare exponat. Îl întrerup doar pentru că îmi sare în ochi o piatră veche de mormânt. „E piatra de la căpătâiul majordomului palatului, un fost ofițer din armata lui Galerius. Uite-l aici, înarmat din cap până în picioare, așa cum a fost găsit și în mormânt". „Dar cine e călărețul sculptat în spatele său?", întreb. Seamănă izbitor cu imaginea cavalerului trac...". „Cavalerul trac este însuși Galerius", răspunde Sașa Marianovici. „Cei mai viteji cavaleri ai antichității."

În capătul „sălii tronului", de pe un soclu înalt, drapat în purpura marilor auguști, Împăratul privește tocmai spre peretele pe care se află panorama superbă a fostului său palat. Bustul lui Galerius (ce-a mai rămas dintr-un grup statuar, în care zeița Victoria îi pune coroana cu lauri pe cap, în timp ce el ține în mână un glob, simbol al puterii absolute asupra lumii) e sculptat într-o piatră scumpă și rară, purpurie și ea. „Și dacă ți-ai fi permis să ți-o cumperi pe-atunci, nu o puteai folosi, căci doar împărații puteau fi dăltuiți în ea", spune Sașa. Marele Galerius privește spre ruinele de la „Felix Romuliana". Are în ochi un amestec de forță și nostalgie, exact ca în ziua în care, cățărat pe dealul copilăriei, a ales locul acestui palat minunat...

Păstorul de la Dunăre, devenit împărat

Când s-a apucat de construcția palatului, în jurul anului 300, Galerius era Cezar, al doilea om din cea mai puternică jumătate a Imperiului Roman, jumătatea de Răsărit. Doar Dioclețian, protectorul său, se mai afla, pe atunci, între el și zei. Dar mâna forte în Imperiu era Galerius.

„La sfârșitul secolului al III-lea izbucnește un război cu perșii, care încercau să recucerească părți din Mesopotamia. Granițele de est ale Imperiului erau sub asalt, iar Galerius și-a mutat tronul la Salonic, să se ocupe personal de conducerea luptelor. Războiul a durat un an și jumătate și s-a terminat cu o mare victorie a lui Galerius: Mesopotamia întreagă devenea parte a Imperiului Roman!", explică Sașa Marianovici. Dar Galerius visează să fie mai marele lumii. Titlul de Cezar i se părea, deja, prea puțin. „Până când Cezar, până când?", se înfuria de fiecare dată, când cineva i se adresa astfel. Voia să devină conducătorul suprem al Imperiului. Voia să devină „Augustus"!

„Colcăiau în el cruzimea naturală a unei fiare și o sălbăticie străină sângelui roman. Băga spaima și frica în toți, și prin vorbe, și prin fapte, și prin privire", ni-l descriu, cu patos și cu teamă, istoricii romani contemporani lui. Era, pe undeva, de înțeles: Galerius pornise de jos și nu mai avea răbdare. Copilărise pe dealurile Văii Timocului, în locurile în care trăiseră tracii și dacii și apoi vlahii, păscuse oi și vaci, ca și tatăl său, dar visele lui îl purtau către o carieră militară, care să-i astâmpere dorul de afirmare și puterea pe care o simțise de mic. Era al locului, copilul Galerius, îi plăceau dealurile mângâiate de iarbă și adierea îndepărtată a Dunării, dar mai presus de toate fierbea în el clocotul acela nebun, care-i dădea putere și îndrăzneala de-a crede în puterile lui, aprinsă de-o mamă dacă, pricepută la leacuri și vrăji.

Robust, plin de vigoare și prestanță, Galerius se remarcă imediat în ochii superiorilor: e tipul militarului de elită, energic și hotărât. Când se pune problema succesiunii la tron, Împăratul Dioclețian îl alege pe Galerius dintre toți generalii săi, fără să stea pe gânduri: merita tronul mai mult ca oricine altcineva! Mai apoi, la scurt timp după victoria împotriva perșilor, Dioclețian se retrage, iar Galerius e proclamat, în fine, „Augustus". E cel mai puternic dintre tetrahii care conduceau uriașul imperiu, întins din Britannia până în Mesopotamia. Nu-i lipsea curajul, dar acum avea și puterea de a conduce imperiul așa cum își dorea.

Răzbunarea dacului

Întâi de toate, Galerius decide să supună la biruri „cetatea eternă", privilegiata Romă, la fel ca toate celelalte provincii. Blasfemie! Atât așteptau dușmanii ca să îl atace! Iar marea „slăbiciune" a acestui puternic împărat era originea lui „barbară".

„A îndrăznit să procedeze cu romanii după cum procedaseră strămoșii lor cu cei învinși, fiindcă părinții lui fuseseră supuși recensământului pe care Traian, în calitate de învingător, l-a impus ca pedeapsă dacilor, care se răsculau adesea", l-au acuzat unii. „Când primise titlul de împărat, Galerius se proclamase dușman al numelui de roman, dorind ca titulatura Imperiului să fie modificată în așa fel încât acesta să nu se mai numească Imperiul Roman, ci să fie denumit Imperiul Dacic", l-au reclamat alții. Nu există decizie a lui Galerius care să nu-i întoarcă reproșul că e dac, că tot ceea ce face i se trage de la păgânismul afișat ostentativ de mama sa, preoteasa Romula, „adoratoare a zeilor munților și femeie foarte superstițioasă!". Sunt atât de înverșunate aceste acuze ale dușmanilor săi, încât doar din ele, poți înțelege ce statură istorică a avut Galerius. De fapt, fără atacurile fățișe ale dușmanilor, n-am fi aflat niciodată aceste detalii despre originea sa și despre felul său de a fi, considerat atât de „ciudat" de către romani. Prezente mai cu seamă în scrierile eruditului creștin Lactantius, informațiile repetate despre originea dacă a împăratului aduc argumente importante pentru demonstrarea continuității dacilor la nord de Dunăre, sute de ani după victoria lui Traian împotriva lui Decebal, și mult după retragerea aureliană. Departe de a fi fost stârpiți de romani, dacii nu doar că supraviețuiseră, dar aveau reprezentanți de cel mai înalt rang în viața politică și militară a Imperiului Roman! Aveau împărați! Iar Caius Galerius Valerius Maximianus a fost unul dintre aceștia.

Paranteză istorică

 Nu pot să nu-mi pun o întrebare: de ce nu se vorbește mai mult despre această lume traco-dacică din secolele III-IV, prezentă în scrierile lui Lactantius? „Interpretarea scrierilor lui a luat, la un moment dat, un aspect național-politic, căci demonstra, clar, dăinuirea elementului dacic și continuitatea daco-romană", explică istoricul Ion I. Russu. E motivul pentru care unii istorici maghiari, iar pe urmele lor, și unii istorici români, au tratat drept simple pamflete informațiile rămase de la Lactantius. Iar dacă preocuparea tendențioasă a istoricilor maghiari în a minimaliza orice element documentar, în sprijinul existenței și continuității populației autohtone daco-romane nu surprinde, direcția istoricilor români e, pur și simplu, de neînțeles. „Oricât de lipsită de scrupule ar fi fost pornirea dușmănoasă a lui Lactantius împotriva lui Galerius, aceasta nu l-ar fi putut îndemna să-i scornească obârșia dacă-barbară. De altfel, a fi dac, nici nu era o postură compromițătoare pentru un împărat roman, căci Regalianus chiar se mândrea că se trage din Decebal!", afirmă istoricul. „Era clar că Romula aparținea populației de baștină a Daciei. Lactantius spune că vine «de peste Dunăre», iar asta nu putea însemna, la acel moment, decât o populație daco - getică! Cel mai firesc e că obârșia lui Galerius era un fapt real, cunoscut de contemporani", sună explicația pertinentă a istoricului.

Lasă un comentariu