Motto: „Poate că, între noi, peste traiul de câine,
Sunt cei supradotați pentru lumea de mâine.//
Și mai mare ca noi e, oricum, altă rană,
Un popor de orfani, într-o lume orfană."
(Adrian Păunescu)
An de an, la vremea aceasta, confratele nostru, oltean de origine, Ion Drăgan, acum și el înălțat la cer pentru a se reîntâlni cu Poeții inimii sale, aduna febril, cu mare dragoste, textele scriitorilor și jurnaliștilor mureșeni, închegând pagini omagiale pentru revista „Flacăra lui Adrian Păunescu" și cotidianul „Cuvântul liber".
Am găsit textul de mai jos, scris de mine cu ani în urmă, cu inima curată, cu sfială și respect, și transmis la București, pentru a fi publicat, alături de gândurile celorlalți mureșeni, de Andrei și Ana-Maria Păunescu, copiii marelui dispărut.
Îl intitulasem „Pe aici, iubirea a rămas întreagă...", și păstrez titlul, conștientă că voi adăuga dușmanilor mei lanțul detractorilor și al damezelor frustrate, cu „operă de trei parale", din țară ori din diaspora, care, nici după mulți ani de la dispariție, nu i-au putut, și nu-i pot ierta Poetului geniul, care, independent de voința lui, i-a aruncat în coșul obscur al mediocrității literare. Am avut parte de o asemenea „confruntare" veninoasă, inclusiv deunăzi, cu o hidoasă, și la propriu, și la figurat, arătare „europeană". Mai devreme sau mai târziu, fiecare arată și, mai ales, dă…pe afară (!) cât și ce are pe dinăuntru.
Voi trece peste acest episod, îndurerată acum și de plecarea marelui prozator Augustin Buzura, dar consolată de credința că Dumnezeu îi ia la El pe cei mai buni dintre noi, iubindu-i și scutindu-i de mizeria pământeană.
Pentru mine, Adrian Păunescu nu s-a mutat, nici sub aripa vreunui înger ca o mare pasăre albă, nici într-o altă mirabilă sămânță înălțată în aburul cald al pâinii în formă de inimă a Neamului acestuia, căruia Poetul i s-a închinat până la capăt, cu dureroasă și pătimașă iubire. Îl simt în preajmă, fiindcă mi-e dor de el, fiindcă ne este dor de el, fiindcă ne trebuie mai mult ca oricând, și pentru că nu voia să plece. Avea încă atâta treabă pe pământ!
Mi-e dor de Adrian Păunescu mai ales fiindcă totdeauna mi-a plăcut să cred că am căzut împreună din aceeași stea, în aceeași zi (20 iulie), el - majestuos, în plexul solar, eu - lunatică și imperceptibilă particulă pitită în umbra verde și înaltă a ierbii.
Uneori, în momente de cumpănă, mă întrebam: „Oare cum ar reacționa Poetul?" Și răspunsul venea ca o șoaptă purtată de gând, de vânt, de umbra stelei aceleia, fluturând fâșii colorate de vis și speranță. Venea răspunsul adus de niciunde, poate de aripa îngerului ca o pasăre albă, deschizând coperțile negre „de scrum" la pagina cu pricina și ungându-mi rănile cu dumnezeiescul mir al poeziei.
Mai aud și acum pasărea aceea, sau îngerul acela, fiindcă foșnet mătăsos, răcoros, de aripi, îmi trece prin odăile sufletului și se așază, cuminte, în sipetul neuitării, din ce în ce mai populat, în vremea cea din urmă, de cei de care ne este atâta dor.
„Unde sunt cei care nu mai sunt"?
La mulți ani, dragul nostru! Pe aici iubirea a rămas întreagă...
