Cum a „înțeles" Ungaria Tratatul de Pace de la Trianon?!

Categorie: Editorial
|
14-07-2017
Nr: 132
|
Autor: LAZĂR LĂDARIU
|

În timp ce noi, românii, ne pregătim să întâmpinăm, așa cum se cuvine, în 2018, Centenarul Marii Uniri și al făurării României Mari, la 1 Decembrie 1918, la Alba Iulia, cea mai mare, cea mai importantă sărbătoare a noastră, nu întâmplător, iredentismul și neorevizionismul unguresc înființează, la Budapesta, drept replică, organizația „Trianon 100".

Oare de ce? După cum se știe, deși a pierdut bătălia, la sfârșitul Primului Război Mondial, fiind învinsă, în cadrul Austro-Ungariei, alături de Puterile Centrale, Appony, care conducea delegația ungară la Conferința de Pace de la Paris, a refuzat, împreună cu întreaga delegație, semnarea Tratatului de la Trianon, și a demisionat, la 3 martie 1920. Contele Teleki, ministrul de Externe al Ungariei, revine, anunțându-l pe președintele Consiliului Suprem, Alexandre Millerand, că Ungaria, totuși, va semna Tratatul, în forma elaborată. După ce, „la 4 iunie 1920, la ora 16,30, în clădirea Marelui Trianon din Versaills se semna Tratatul de Pace între Marile Puteri Aliate și Asociate, printre care și România, pe de o parte, și Ungaria, cu Puterile Centrale, pe de altă parte, recunoscându-se, astfel, valabilitatea juridică internațională a Unirii Transilvaniei, Banatului, Crișanei, Maramureșului cu România, în Parlamentul de la Budapesta, în august 1920, se scanda, zgomotos, protestul: „Nem, nem, soha!" („Nu, nu, niciodată!").

De ce niciodată?

Strânși în jurul contelui Mihaly Karoly, venit în locul lui Istvan Tisza (asasinat, sinucis?), după abdicarea lui Carol de Habsburg, ungurii se declară, peste noapte, „republicani" și „antantofili", sub mască „europeană" și „democratică". Dar, nereușind „să convingă" tratativele de pace de la Paris, Ungaria va schimba repede macazul. „Ungaria grofilor și a nemeșilor, siluitoare de conștiințe, asupritoare de nații, Ungaria, împotriva căreia

s-au ridicat, timp de decenii, protestele întregii lumi civilizate, a devenit, peste noapte, pentru toți partizanii cauzei maghiare, «paradisul naționalităților» și «marea nedreptățită» a Primului Război Mondial" (Milton Lehrer). „Văzându-și pretențiile respinse de Occident, contele Karoly a scos din mânecă «asul» pe care-l dosise la 24 noiembrie 1918, când, în grabă, autorizase înființarea Partidului Comunist Ungar, chemându-l de la Moscova, din anturajul lui Lenin, pe Bela Kuhn, predându-i puterea". „De dragul Transilvaniei, Banatului, Voivodinei, Croației, Slovaciei, Ungaria și-a schimbat, din nou, tot peste noapte, pielea, devenind „sovietică", din «republicană», «democratică» și «antantofilă». Republica Sovietică Ungară a Sfaturilor încheia, cu Lenin, un tratat care prevedea „granița comună, între URSS și Ungaria, cu Carpații Păduroși și Orientali". „Bela Kuhn a mobilizat, în grabă, «Armata Roșie» a noii Republici Sovietice Ungare a Sfaturilor (la 23 martie 1918), invadând Slovacia, iar la 13/16 aprilie 1919, concomitent cu agresiunea hoardelor roșii pe Nistru, beneficiind de criminala, pusă să ucidă români, cruda Divizie Secuiască, năpustindu-se peste tânăra Românie Mare. Rezultatul nesăbuinței comuniștilor și a lui lui Bela Kuhn este cunoscut. Armata Română a oprit ofensiva trupelor ungare, avansând până la Ciucea, și, trecând la contraofensivă, a atins Tisa, în doar două săptămâni, stăvilind avansarea bolșevismului spre Europa Centrală, ocupând, la 4 august 1919, Budapesta! Astfel, „Armata Română a scurtcircuitat legăturile Rusiei Sovietice, a lui Lenin, cu Ungaria Roșie și cu Germania Rozei Luxemburg, act istoric de o covârșitoare importanță pentru Europa civilizată, care n-a adus, niciodată, României mulțumirile cuvenite." Din nefericire, Ungaria înființează acele „brigăzi de luptă" pentru „învierea Ungariei Milenare", schimbându-și, din nou, pielea, și, urmându-l pe „amiralul de Balaton", Horthy Miklos - după ce Germania nazistă și Italia fascistă îi cântau în strună, fiind, mai apoi, garantele Diktatului de la Viena, din 30 august 1940 - din „comunistă" a devenit „fascistă".

Totul, împotriva Trianonului! Asta-i deviza Budapestei de atunci și de azi! De ce le stă lor, Trianonul, precum un cui în talpă, ca un arici în gât? Scurtă istorie. După cum se știe, în toamna anului 1918 „toate imperiile (otoman, țarist, austro-ungar) s-au destrămat". Dualismul austro-ungar s-a dus și el pe apa Sâmbetei. Anglia, Franța, Rusia (Antanta), din 1917 și Statele Unite ale Americii, țări învingătoare în Primul Război Mondial, „obligă învinșii: Germania, Austria și Ungaria (Puterile Centrale), la tratative", să accepte, ca normă de drept internațional, principiul naționalitățiilor", iar foștii supuși „să-și decidă singuri soarta", creându-se posibilitatea apariției „pe harta Europei a noilor state naționale, suverane și reîntregite: Italia, Cehoslovacia, Iugoslavia, Polonia și România Mare", recunoscute de Conferința de Pace de la Paris.

Primul ministru român - I. C. Brătianu - era conducătorul delegației României la Conferința de Pace de la Paris, în urma adunărilor plebiscitare de Unire cu România, a Basarabiei (la Chișinău, la 27 martie 1918), a Bucovinei (la Cernăuți, la 28 noiembrie 1918), la Alba Iulia, a Transilvaniei (1 Decembrie 1918)" (prof. univ. dr. Ioan Bojan). Opunându-se marilor puteri, care doreau să-și impună voința, Brătianu devine din ce în ce mai incomod, mai ales în privința Tratatului Minorităților, cu prevederi vădit ireale, demersuri pentru nesupunere a minorităților, statului român, pentru revenirea la Ungaria Milenară. Înfocat adept al independenței României, I. C. Brătianu și-a creat dușmani, care urmăreau îndepărtarea lui. Context în care marile puteri impuneau României condiții de neacceptat, fiind „măsuri și atitudini arbitrare față de România", ale marilor puteri, „privind limitarea numărului delegaților români la Conferința de Pace de la Paris, comparativ cu alte state", iar „în problema Tratatului încheiat cu Germania, la 28 iunie 1919, la Versailles, României i s-a repartizat doar 1 % din totalul despăgubirilor de război", neținând cont de pierderile uriașe ale României în Primul Război Mondial, când Bucureștiul a fost ocupat de nemți, și, mai ales, fără a ține cont de pierderile de după bătăliile crâncene de pe frontul din Moldova, din anii 1917-1918. Ciudat, în articolul 59 din proiectul „Tratatului, cu Austria, ca teritoriu, Bucovina nu aparținea statului român", la 27 iunie 1919 se decide ca Banatul să fie împărțit între România și Iugoslavia, încălcându-se „Tratatul între România și Antanta, încheiat în august 1916, la intrarea României în război, prin care se prevedea ca întreg Banatul să fie al României".

Erau clauze, în Tratatul de Pace, „care lezau grav independența și suveranitatea României", aducând atingere demnității și intereselor naționale ale țării făurite la 1 Decembrie 1918. Primul ministru I. C. Brătianu declară că „Guvernul român nu le poate semna, în acea formă, și consideră că e mai bine să demisioneze din funcția de șef al guvernului", părăsind Parisul la 12 septembrie 1919, demisionând „cu întregul său guvern". Șefia delegației României la Conferința de Pace de la Paris este preluată de noul prim-ministru Alexandru-Vaida Voevod, care dezamorsează „starea de criză" dintre Paris și București, privind cele două tratate amintite, „desăvârșirea unității naționale a României primind o recunoaștere internațională la Versailles".

Tratatele de Pace au fost semnate, după cum urmează: „Cu Germania (la 28 iunie 1919, la Versailles), cu Austria (la 10 septembrie 1919, la Saint-Germain, pe plan internațional fiind recunoscută unirea Bucovinei cu România), cu Bulgaria (la 27 noiembrie 1919, confirmându-se frontiera româno-bulgară din anul 1913, recunoscându-se drepturile României asupra Cadrilaterului (județele Durustor și Caliacra). La 20 iunie 1920 a fost semnat Tratatul de Pace cu Ungaria, iar la 10 august 1920, cel cu Turcia" (Prof. univ. dr. Ioan Bojan). La 28 octombrie 1920, „a fost semnat, la Paris, Tratatul de Pace între România, pe de o parte, și Anglia, Franța, Italia și Japonia, de cealaltă parte, privind recunoașterea unirii Basarabiei cu România".

Dar Ungaria, învinsă în Primul Război Mondial, alături de Puterile Centrale, după Tratatul de la Trianon nu putea „să se împace cu noul ei statut, recurgând la o serie de manevre diplomatice și politice, militare chiar", invocând «dreptul istoric» al «Ungariei milenare» asupra teritoriilor «smulse» prin Conferința de Pace de la Paris. Verdictul o nemulțumea total! Ungaria comunistă a lui Bela Kuhn nu-și retrage armata din Transilvania pe linia de demarcație: Satu Mare - Oradea - Aiud. „Încălcând hotărârile Comitetului Militar Interaliat de la Paris", în vara anului 1919, „începe o puternică ofensivă militară în Transilvania și în Slovacia, sortită eșecului".

Invitată la Conferința de Pace de la Paris, la 7 ianuarie 1920, „delegația numeroasă a Ungariei, condusă de contele Appóny, încearcă să salveze Ungaria Mare, contestând legitimitatea hotărârilor, acuzând România, Iugoslavia și Cehoslovacia de «imperialism»", deoarece ar fi acaparat «teritoriul milenar al Ungariei». Ceea ce-l determina pe Alexandre Millerand, noul prim-ministru al Franței, Președintele Consiliului Suprem al Conferinței de Pace de la Paris, să precizeze: „Nu se poate reveni la vechile frontiere. Ele închideau în statul ungar, în mase compacte, populații care nu vor să fie nici supuse ungurilor, nici asimilate de către ei (…) Zadarnic se obiectează că aceste frontiere sunt foarte vechi. Nu există prescripție care să poată aboli dreptul popoarelor". Appony încerca să convingă că Tratatul de Pace „ar aduce atingere principiului naționalităților", că ar fi o „violare a unui principiu", deci este nevoie „de un plebiscist" în problema Transilvaniei, încercând, astfel, „menținerea integrității teritoriale a Ungariei". Cereri nefondate, respinse ferm de Consiliul Suprem al Păcii. Pus în fața acestei situații, „Appony și delegația Ungariei refuză semnarea Tratatului, iar la 3 martie 1920, demisionează. Însă, la 17 mai 1920, contele Teleki, ministrul ungar de Externe, îl înștiințează pe Millerand și Consiliul Suprem că Ungaria s-a răzgândit, așa că, totuși, va semna Tratatul în forma elaborată, „tratat semnat, la 4 iunie 1920, în clădirea Marelui Trianon de la Versailles".

Ce a însemnat, pentru România, acest tratat? A fost „o victorie strălucită a diplomației românești și a aliaților Antantei, un act de justiție și de recunoaștere internațională, o consacrare a hotărârii istorice de la Alba Iulia, de la 1 Decembrie 1918. Din partea României, Tratatul de Pace de la Trianon „a fost semnat de Nicolae Titulescu, celebru avocat, jurist de talie mondială, și de Ioan Cantacuzino, ministru de stat. Din partea ungară semnăturile au aparținut lui Gaston de Bernard și lui Alfred Drasche-Lazar de Thorda, aproape necunoscuți.

Ungaria Mare era dezmembrată, Imperiul austro-ungar dispăruse, ca „mare pendant", Austria și Ungaria „devenind state de sine stătătoare, dar mult mai mici". „Din cei 383.000 de kmp, teritorii care, de fapt, nu erau ale ei, Ungariei îi reveneau 93.000 de kilometri pătrați". În „mentalul colectiv ungar, Tratatul de la Trianon continuă să fie conceput ca o mare catastrofă, o tragedie, Ungaria neîmpăcându-se, niciodată, cu pierderea provinciilor acaparate și asuprite și a proprietăților imense, intensificându-și acțiunile revizioniste, neorevizioniste, iredentiste. Totul cu un singur scop: destrămarea Statului Național Unitar - România, cu gândul revenirii Transilvaniei într-o visată, dar imposibilă, Ungarie Mare! Visul spulberat îi doare!

De fapt, Ungaria începuse să se destrame încă înainte de Conferința de Pace de la Paris și de încheierea Tratatului de la Trianon, prin acel „conglomerat artificial și forțat de rase", cum scria și cotidianul „The New York Times", unde, „din 22 de milioane de locuitori, doar 9 milioane erau unguri". Așa că acea „integritate", dinainte de Primul Război Mondial, nu mai era posibilă. Avea dreptate marele istoric David Prodan, când rostea marele adevăr: „La Trianon, Ungaria nu a pierdut 2/3 din teritoriile sale, ci exact atât cât a călcat, în cursul istoriei, din teritoriile altora!".

Intențiile revizioniste ale Ungariei n-au încetat. Imediat după semnarea Tratatului de Pace de la Trianon, parlamentarii unguri și-au manifestat intențiile revizioniste, „jurând solemn să înfăptuiască reînvierea Ungariei Milenare", prin „politica de revizuire a granițelor, prin propagandă revizionistă, prin rețele de spionaj, prin formațiuni paramilitare, cu caracter terorist și revanșard".

Falsificând istoria, ei vor „o nouă descălecare", un Ținut Secuiesc, autonomie teritorială pe criterii etnice, reînvierea Ungariei Mari, prin organizații antiromânești, prin sfidarea, prin încălcarea Constituției și revizuirea Tratatului de Pace de la Trianon. Încât, parcă ne aflăm azi în acea perioadă interbelică, revizionismul ungar confirmându-și activitatea antiromânească. „Coșmarul românilor ardeleni avea să ia sfârșit prin sfidarea, prin alt tratat, Tratatul de Pace de la Paris (1947)", atunci când Ungaria, din nou învinsă, și în Al Doilea Război Mondial, „a fost obligată să accepte restabilirea hotărârilor de la Trianon, adică revenirea întregii Transilvanii în hotarele României, prin anularea Diktatului de la Viena, din 30 august 1940".

(P.S. Citatele din acest editorial sunt din amplul studiu: „Un secol de confruntare a românilor cu revizionismul și neorevizionismul maghiar. Sindromul Trianon", al prof. univ. dr. Ioan Bojan, apărut în „Promemoria 1940-1945", în 2016).

 

 


Adaugă comentariu

Title:
Nume(*):
Email:
Reply Notify:
Website:
Comentariu(*):
Code in the picture:
 
Note: Your comment has been received and is awaiting approval