„Pe aici nu se trece!" 1917-2017: O sută de ani de la bătăliile de pe frontul din Moldova


Categorie: Editorial
|
08-08-2017
Nr: 149
|
Autor: LAZĂR LĂDARIU
|

La 14/27 august 1916, România a declarat război Austro-Ungariei și a intrat în Primul Război Mondial! Unii considerau că România ar fi trebuit să intre în război încă înainte de 14/27 august 1916, oferindu-i-se acest prilej al intervenției împotriva Puterilor Centrale, alții considerau că ar fi trebuit, încă în septembrie 1914 (când germanii erau înfrânți pe Marna) sau în luna mai 1915, când Italia intra, și ea, în război, de partea Antantei, poate chiar în iunie 1916! Sunt, bineînțeles, păreri. Sunt ipoteze.

Regretabil e că, după intrarea României în război, unii aliați nu și-au ținut promisiunile, determinându-l, într-un anumit context, pe I. G. Duca să reproșeze unor aliați „păguboasa lor indiferență."

Intrarea României în război, la 14/27 august 1916, era într-un moment destul de neprielnic Armatei Române, iar după bătăliile de la Verdun, Somme, după cea din Galiția, Antanta se afla cu rezervele epuizate. În aceste condiții, Puterile Centrale au deplasat pe frontul românesc, pe o lungime destul de mare pentru români, „21 de divizii de infanterie, șase brigăzi de vânători de munte, 11 divizii și o brigadă de cavalerie".

A urmat teribila încleștare între Armata Română și forțele germane și austro-ungare, în acele momente dramatice din istoria românească. Ceea ce-l determina pe Ottokar Czernin, ministrul de Externe al Austro-Ungariei, să exclame: „Războiul acesta va fi un război de exterminare! Dacă suntem noi învingători, desființăm România. Dacă suntem învinși, nu va mai exista nicio Austro-Ungarie!". Ceea ce, până la urmă, avea să se întâmple! Austro-Ungaria a dispărut!

Scurt istoric. La 14/27 august 1916, regele Ferdinand convoca Consiliul de Coroană, condus de Ion I. C. Brătianu, prim-ministrul României, la Palatul Cotroceni, pentru a confirma și a comunica „o decizie deja luată, cu semnificații adânci în istoria României, într-un moment al singurei soluții, impusă de necesități", pentru „realizarea unității naționale", pentru că „Armata Română nu cucerește pământuri străine".

Redăm celebrul Ordin de zi al regelui Ferdinand, prin care se adresa românilor și ostașilor: „Români, Războiul care, de doi ani, a încins, tot mai strâns, hotarele noastre, a zdruncinat adânc vechiul așezământ al Europei și a învederat că, pentru viitor, numai pe temeiul național se poate asigura viața pașnică a popoarelor. Pentru neamul nostru el a adus ziua așteptată de veacuri de conștiință națională: ziua unirii lui. (…) De noi atârnă azi să-i scăpăm de sub stăpânirea străină pe frații noștri de peste munți și din plaiurile Bucovinei, unde Ștefan cel Mare doarme somnul de veci. În noi, în virtuțile, în vitejia noastră stă putința de a reda dreptul ca o Românie întregită și liberă, de la Tisa până la Mare, să propășească în pace, potrivit datinilor și aspirațiilor gintei noastre (…).

Ostași, v-am chemat să purtați steagurile noastre peste hotarele unde frații noștri vă așteaptă cu nerăbdare și cu inima plină de nădejde (…) Veți lupta alături de marile națiuni cu care ne-am unit. O luptă aprigă vă așteaptă. Cu bărbăție să-i îndurăm însă greutățile și, cu ajutorul lui Dumnezeu, izbânda va fi a noastră. Arătați-vă, deci, demni de gloria străbună! De-a lungul veacurilor, un neam întreg vă va binecuvânta și vă va slăvi".

Eugen Lovinescu spunea în acele momente dramatice: „Nu mai sunt Carpații…

Au fost prea mult. De două milenii creasta lor sălbatică a dominat întreaga istorie a neamului nostru. (…) Ne-au despărțit, înstrăinându-ne unii de alții".

 Era o decizie salutată și aplaudată de principalele personalități ale timpului, dar, mai ales, de români. Entuziasmul a cuprins și Armata țării. Se dorea „eliberarea românilor și a teritoriilor românești de sub stăpânirea Austro-Ungariei", „o cauză sfântă și dreaptă, printr-un război profund popular și național".

Până la 25 septembrie 1916, adevăr, din păcate, prea puțin spus, timp de 50 de ani, „Armata Română eliberase o parte importantă a Transilvaniei, până spre părțile Sibiului, până spre Reghin, chiar în zonele Topliței (Gura Secului), Voșlobeni, Valea Uzului. Numai că, profitând de inactivitatea unor aliați ai României în acest război, a rușilor în mod deosebit, pe celelalte fronturi, Puterile Centrale aduc împotriva României numeroase, puternice forțe, declanșând, la 24 septembrie 1916, o puternică contraofensivă, inamicul reușind „recucerirea întregului teritoriu eliberat de Armata Română până atunci". În crâncene bătălii s-au remarcat generalul Ion Dragalina și „eroina de pe Jiu", sublocotenentul Ecaterina Teodoroiu, căzuți în bătăliile din defileul Jiului.

Urmează retragerea. Armata și autoritățile române decid să se retragă în Moldova, Bucureștiul fiind ocupat de dușman. În Moldova ajunge și o parte din populația din teritoriile ocupate de trupele inamice. Din Regatul României atât a mai rămas! O mică parte din teritoriul românesc - Moldova!

Urmează, în anul 1917, „o acțiune gigantică de refacere a Armatei Române, armata națională, încununată de succes." Sprijinul francez, al generalului Berthelot, se dovedea tot mai substanțial! La 11 iunie 1917, Armata a II-a Română declanșează o puternică ofensivă împotriva forțelor inamice, în zona Onești-Adjud! Se dau lupte grele la Mărăști, sub comanda generalului Alexandru Averescu, românii făcând un mare număr de prizonieri, capturând o mare cantitate de material de război. Pierderile dușmanului german și austro-ungar sunt de 65.000 de morți, răniți, dispăruți. Trupele rusești aliate, pe care nu se putea prea mult conta, se retrag din Galiția și din nordul Bucovinei. Răgaz prielnic pentru inamic, pentru declanșarea unei ofensive împotriva rezistenței românești, cu gândul de a ocupa Moldova și sudul Ucrainei, printr-o înaintare de-a lungul Siretului și a Trotușului. Urmează grelele bătălii de la Mărășești și Oituz, bătălii care ne-au hotărât destinul, în care s-a remarcat vitejia legendară a oșteanului român. Prin bătălia de la Mărășești (6-9 august 1917), trupele germane au fost împiedicate să înainteze spre Adjud. Bravii ostași români au luptat pentru și pe pământul strămoșesc, pentru temelia gliei românești. Aici „s-a scris cu sânge deviza generalului Eremia Grigorescu: «Pe aici nu se trece!»". Inamicul este oprit, înregistrându-se „cea mai de seamă victorie românească în războiul național din 1916-1918", pentru apărarea gliei strămoșești, confirmând acele jaloane „venind din trecutul numit Sarmizegetusa, Posada, Rovine, Vaslui, Călugăreni, Plevna, Grivița."

Concomitent cu grelele, crâncenele lupte de la Mărășești, în vara anului 1917 au loc acele scene ale unei bătălii eroice „pentru Maica noastră România / Care râde și când plânge", bătălii ale unui dramatism al încleștărilor de la Doaga, Răzoare, Râpa Roșie. În bătăliile de la Oituz, Cireșoaia, Coșna, planul dușmanului de a scoate România din război, a suferit un eșec. Comandanții (generalii Averescu, Eremia Grigorescu, Prezan, Berthelot), ofițerii și soldații și-au înscris numele într-o galerie a neuitării, eroi urcați în istorie și în legendă, pe numele lor maiorul Vârtejeanu, căpitanul-mitralior Grigore Ignat, cărora li se adaugă, printre cei mulți, aruncătorul de grenade, caporalul Mușat, copila de doar 12 ani, Măriuca Zaharia, căzută pe câmpul de luptă, la observatorul din Răzoare. În bătăliile din Moldova s-au acoperit de glorie Regimentele 30 - Dorobanți, 3 - Dâmbovița,, 12 - Infanterie, 18 - Gorj, 24 - Tecuci, 31 - Calafat, 4 - Argeș, 7 - Vânători, 27 - Obuzuiere, 22 - Artilerie grea etc. Rămân în memoria românilor acele imagini de Apocalipsă ale bătăliilor de la Doaga, unde ostașii Regimentului 32 -Mircea („fantomele albe"), scoțându-și vestoanele, au trecut la lupta la baionetă, numai în cămașă, însoțiți, mânați în luptă de deviza-jurământ. „Pe aici nu se trece!". Nu poate fi uitată nici lupta din „ziua cea mai lungă" - 6 august 1917, când temutele divizii ale feld-mareșalului Mackenzen, supranumit „spărgătorul de fronturi", s-a lovit de zidul românesc de netrecut! Ostașii aceștia, majoritatea țărani, au lăsat, pentru veșnicie, acolo, prin timp, semnificația, pentru un întreg Neam românesc, a acelui triunghi de foc: Mărăști - Mărășești - Oituz!

Succesele Armatei Române, în bătăliile din vara anului 1917, au avut un răsunet deosebit în presa europeană, în rândul personalităților marcante ale timpului. Și un amănunt, demn de reținut. La intrarea României în război, 120.000 de români transilvăneni (care au format Corpul Voluntarilor Ardeleni), bănățeni și bucovineni, care au luptat în armata austro-ungară, aflați prizonieri în diferite lagăre rusești, stăpâniți de idealul înfăptuirii naționale, de dorința de unitate, „declanșează o campanie puternică pentru organizarea, din rândul lor, a unor unități naționale, care să fie încorporate în Armata Română și să lupte împotriva trupelor austro-ungare și germane, pentru eliberarea familiilor și a căminelor lor."

Au urmat alte etape învolburate ale evenimentelor de pe frontul din Moldova. Până la urmă „forța dreptului va triumfa asupra dreptului forței!". Dar mai sunt încă multe vremuri tulburi.

Prăbușirea țarismului și venirea la putere, în Rusia Sovietică, a Partidului Comunist Bolșevic, în anul 1917, au dus la încetarea ostilităților rusești, pe toate fronturile, la încheierea armistițiului de la Brest-Litovsk, între Rusia bolșevică și Puterile Centrale, pe placul Germaniei și al Austro-Ungariei. Asupra României se fac mari presiuni din partea Puterilor Centrale, pentru încheierea unui armistițiu provizoriu. În acest timp, aliații trimiteau scrisori și telegrame de simpatie și de admirație. Cam puțin! Totul într-un moment în care „întinse porțiuni ale frontului ruso-român au rămas deschise în fața inamicului," după trădarea noii puteri sovietice, încât teritoriul liber românesc se afla într-un mare pericol. De fapt, amenințare și pericol pentru integritatea și existența întregii Românii!. Guvernele de la Paris, Londra, Washigton și Roma, din păcate, nu-și declarau destul de clar un punct de vedere. Împrejurări în care regele Ferdinand trece comanda Armatei Române generalului Prezan. Avându-se în vedere extrema situație, în care România se afla, la Focșani se semnează un armistițiu cu Puterile Centrale, la 26 noiembrie / 9 decembrie 1917. Era un pas spre salvare! Unii aliați, din păcate, au dovedit „o atitudine reprobatoare, dezavuând, uneori chiar ironic, armistițiul semnat din precauție și interes național." Printre aceștia se afla și Clemenceau, președintele Consiliului de Miniștri al Franței. Însă generalul Berthelot, un prieten al românilor, ne era aproape, sprijinindu-ne.

În aceste condiții, într-o grea situație, românii se considerau părăsiți în fața presiunii dușmane, dar și a unor promisiuni deseori nerespectate. Totuși, Armata Română acoperă, cu cele 11 divizii de infanterie și patru de cavalerie, întreaga linie a frontului. Forțele ruse (țariste) se înfruntau cu cele sovietice, uneori chiar pe teritoriul românesc. Pe ruși, spre deosebire de situația de la începutul ostilităților, nu se mai putea conta.

Tot mai mult se intensifică presiunile Puterilor Centrale asupra României, pentru încheierea unei păci separate. Aliații din nou se dovedeau ezitanți, unii neînțelegând situația în care România se afla. Din nou divergențe de opinii. „Înconjurând România din toate părțile, trupele feld-mareșalului August von Mackensen urmăreau scoaterea, definitivă, din luptă, a Armatei Române, cu toate previzibilele nefaste consecințe pentru independența și ființa națională ale românilor." Urmează chiar și acel ultimatum al Puterilor Centrale pentru începerea negocierilor de pace, la 5 februarie 1918, și demisia cabinetului Brătianu. Unii conducători ai Puterilor Centrale merg și mai departe, dorind, urmărind chiar, înlocuirea regelui Ferdinand, deoarece acesta, susțineau ei, „declarase război fostei sale patrii!". Era o nouă situație-limită, de cumpănă, pentru România. Printre condițiile de pace, impuse de Puterile Centrale, se afla și cedarea întregii Dobrogii Bulgariei. Situație în care demisionează și guvernul Averescu, lăsând locul lui Alexandru Marghiloman, cu clare, cunoscute simpatii germane, care va semna pacea de la Buftea-București, în condiții deosebit de dure, impuse de inamic, în ideea anexionistă a teritoriului național românesc, pace în urma căreia chiar și Carpații urmând să ne fie luați!

Ce însemna această „pace"? Un act de „salvare"? Sau unul de „trădare"? Altă soluție nu exista! Însă „lupta pentru realizarea idealului național de unitate și independență deplină n-a încetat!". România nu se consideră ieșită din război și se pregătește pentru reluarea luptei pentru eliberarea teritoriului național. Al II-lea Reich începe să se clatine sub loviturile Antantei, pe alte fronturi. România trebuie să înceapă, era momentul, o nouă acțiune militară, cu o armată schimbată, altfel utilată, grație misiunii franceze, în frunte cu generalul Berthelot. La 28 octombrie 1918, Guvernul român înainta miniștrilor aflați la Iași nota prin care se anunța intrarea României în acțiune, prin reluarea ostilităților militare împotriva Puterilor Centrale. La 9 noiembrie 1918, înaltul comandament german era informat de noua decizie a Armatei Române, care cerea evacuarea trupelor Puterilor Centrale de pe teritoriul românesc. La 9 noiembrie 1918, când trupele Antantei forțau trecerea Dunării, generalul francez Berthelot „adresa un manifest către românii din teritoriile ocupate", chemându-i la luptă „pentru a arde peticul de hârtie", care era „tratatul de pace" de la Buftea (București). România lupta, din nou, cu forțele ei refăcute, alături de Puterile Aliate și Asociate, împotriva Germaniei și a Austro-Ungariei, pentru eliberarea tuturor teritoriilor locuite de români.

După grele sacrificii umane și materiale, în acel dificil cadru intern și internațional, România a reușit să-și realizeze dezideratul multisecular al unității naționale și de stat, la 1 Decembrie 1918, la Alba Iulia, prin înfăptuirea Marii Uniri și făurirea României Mari.

 Marele istoric Nicolae Iorga spunea: „Dacă evenimentele mari se întâmplă și vremea se închide asupra lor, datoria noastră este să nu le uităm!". Să nu-i uităm pe cei căzuți pentru țară, azi în piatra rece a mormântului. O astfel de datorie a urmașilor față de înaintemergători s-a împlinit, prin ridicarea Mausoleului de la Mărășești, cu numele celor 4.500 de eroi, căzuți în crâncenele bătălii de pe frontul din Moldova, nume dăltuite în carnea marmurei, eroi căzuți în „cea de-a noua bătălie, decisivă, din istoria războaielor lumii!".

P.S. Am reluat acest editorial la cererea numeroșilor cititori ai ziarului „Cuvântul liber".  

  • István Király - August 11, 2017, 11:03 pm
    Mergeti la Monumentul De la Máráseti, si veti vedea cá 1 million de ostasi rusi luptau aláturi de romani in Moldova. Cánd au fost ridicat acest monumnet incá nu er la la modá falsificare istoria Atunci íncá imortalizau si generelii rusi , nu numai a francezului Bertehelot . . Cui prodest?

Adaugă comentariu

Title:
Nume(*):
Email:
Reply Notify:
Website:
Comentariu(*):
Code in the picture:
 
Note: Your comment has been received and is awaiting approval