În sfârșit, și-au adus aminte românii (ce-i drept cam în al doisprezecelea ceas), că au de sărbătorit și țara, nu numai pe ei. E vorba de România, să-i zicem totuși mare, cu toate amputările ulterioare, care, la anul va împlini o sută de ani. La capitolul aniversări personale (onomastică, zi de naștere), românii par a fi experți. Își dau mare importanță, externalizând chiar evenimentele, îndeosebi fonic, pentru a ști și vecinul sau vecinii despre ce este vorba, de fiecare dată. Așadar, cum se spune, în materie de aniversări personale avem chiar expertiză și, în consecință, prin analogie, am putea să organizăm cu titlu de reușită și centenarul Marii Uniri, cu deosebirea că acolo lucrurile stau oarecum altfel. Aici nu este vorba doar de mâncat și de băut, de făcut gălăgie pentru a-i deranja pe alții, ci de a ne prezenta bucuria și succesul, în cu totul altă formă, în fața Europei și a lumii, care au de bună seamă alte criterii de apreciere a valorilor pe care le oferim noi, românii.
Dacă judecăm drept, la capitolul oferte stăm destul de prost. Centenarul ne-a prins într-o pasă greșită, pentru că în ultimii 27 de ani de așa - zisă democrație mai mult am demolat decât să construim, sărăcind astfel țara, națiunea, oamenii. Lipsa de interes pentru destinul României Mari, care ar fi trebuit să fie azi o adevărată Dacia Felix, nu o putem pune doar pe umerii generației de acum. Dar trebuie să spunem, răspicat, că o bătaie de joc mai mare față de țară, ca în prezent, din partea guvernanților și a clasei politice, n-a fost niciodată în ultimii o sută de ani. Dintre atâția președinți, de țară, de Senat, de Camera deputaților, dintre atâția prim-miniștri și miniștri care s-au perindat în acești 27 de ani prin înaltele fotolii ale guvernării nu s-a găsit măcar unul mai vizionar, care să ia în calcul și acest aspect bilanțier, punându-și întrebarea cu ce vor ieși ei, guvernanții, în față la acest ceas aniversar? Ce ar fi putut fi mai semnificativ și mai edificator, drept contribuție la acest jubileu decât construirea, de la un capăt la altul al țării, măcar a două autostrăzi: Constanța-București-Brașov-Târgu-Mureș-Oradea și Târgu-Mureș-Piatra Neamț-Iași, cu deschidere spre Chișinău, artere care ar fi unit printr-un sistem circulator puternic cele trei mari provincii ale României: Țara Românească, Moldova și Ardealul, ca simbol al unității lor de nezdruncinat! Deși posibilități tehnice și financiare au existat și există, ei au folosit aceste oportunități, drept o generoasă „vacă de muls" pentru propria lor îmbogățire, lăsând țara de izbeliște, la discreția hulpavilor din vest și din est, care, văzând-o slăbită și prost gospodărită, mai speră la câte o halcă din ea.
Cu slăbiciunile din interior, și oricât de mari ne-am da noi, trebuie să fim conștienți de faptul că Marea Unire de la 1918 n-ar fi fost posibilă, iar dacă ar fi fost posibilă n-ar fi durat printr-un act unilateral, fără aportul marilor puteri, care au crezut în dreptatea noastră și care ne-au sprijinit efectiv în realizarea acestui ideal, asigurându-ne în același timp garanțiile necesare într-un cadru internațional instituționalizat, că lucrurile așa vor rămâne. Alături de noi au fost toate statele semnatare ale acordurilor cu excepția celor învinse, și îndeosebi Ungaria.
Se cuvine însă să aducem prinosul nostru de recunoștință, în primul rând Franței, care ne-a sprijinit puternic și la Mica Unire din 1859, dar și la Marea Unire, cât și în timpul Primului Război Mondial, la refacerea armatei, cantonată în nordul Moldovei, la Iași, singura bucată de pământ ce ne-a mai rămas necotropită, și care apoi a făcut posibile istoricele victorii de la Mărăști, Mărășești și Oituz. Vorbind despre reîntregirea țării nu putem uita răspunsul în numele aliaților formulat de primul ministru francez Millerand, la adresa delegației ungare care îi acuza pe români de imperialism pentru că ar fi acaparat din teritoriul milenar al Ungariei, citez: „Chiar și un stat vechi de o mie de ani nu e îndreptățit să dureze, când istoria lui nu este decât istoria unei lungi asupriri de către o minoritate lacomă de a domina asupra popoarelor cuprinse între fruntariile sale. Dreptul istoric nu poate fi invocat împotriva voinței popoarelor."
Dar pilonul cel mai puternic care a dat trăinicie izbânzilor noastre a fost Statele Unite ale Americii, prin președintele Woodrow Wilson (1913-1921), care, adept al schimbării radicale a principiului de drept internațional, al celui mai puternic cu cel al naționalităților, și apreciind România ca victima cea mai mare din Europa a vechilor obiceiuri, a avut în mod deosebit grijă să i se îndeplinească idealul de unire. Referindu-se la problemele acute ale Europei din acea vreme, în discursul său rostit în fața Congresului american din 8 ianuarie 1918, a avut o referire concretă la România, atrăgând în acest fel, atenția lumii întregi, dar și a dușmanilor ei, cât de important este pentru SUA ca țării noastre să i se facă deplină dreptate. Citez: „Îmi place ideea de unificare națională a românilor care locuiesc în diferite țări și guvernul SUA nu va rata momentul potrivit să influențeze acest lucru, pentru ca poporul român să primească toate drepturile naționale și teritoriale care i se cuvin, iar aceste drepturi vor fi asigurate împotriva atacurilor străine" (Vezi rezultatele războiului imperialist, vol. IV, Trianon, Moscova 1926, p 10).
Gestul președintelui american cu privire la soarta românilor nu se rezumă doar la atât. Pe întreg parcursul negocierilor tratatului de pace el s-a menținut ferm pe poziție, respingând din start orice încercare a guvernului maghiar, a delegațiilor constituite în acest sens de a schimba lucrurile pe plan geopolitic. Un lucru relevant este și neprimirea la Casa Albă a delegației ungare, condusă de către cunoscutul și temutul politician Apony, încă înainte de terminarea războiului, ceea ce nu s-a întâmplat cu delegația română condusă de Vasile Lucaciu. De asemenea, pentru a pecetlui cât mai bine deciziile Conferinței de pace de la Paris din anii 1919-1920, și pentru a da soliditate noii ordini internaționale constituită pe dreptul popoarelor la libertate, el a pus bazele Ligii Națiunilor Unite, devenită apoi Organizația Națiunilor Unite etc.
Având în vedere contribuția extraordinară a președintelui Statelor Unite de la acea vreme, la creionarea destinului nostru, credem că ar fi momentul ca în programul pentru aniversarea centenarului să reliefăm pe larg acest lucru, cu diverse ocazii și la cele mai înalte niveluri, atât pentru cunoașterea mai aprofundată a realităților, dar și pentru a relansa la un nivel și mai înalt relațiile româno-americane, aflate într-o perioadă de adevărată glorie. Relații de care avem foarte mare nevoie în acest context tulbure al climatului mondial și european, când auzim atât din vest cât și din est voci tot mai amenințătoare la adresa integrității noastre teritoriale, din partea celor care, cu secole în urmă, veniți de undeva, făceau legea pe pământ românesc, condamnând la oprimare prin divizare un popor a cărui dăinuire pe aceste meleaguri este pierdută în negura timpului. Propunem, deci, ca președintelui american Woodrow Wilson să i se înalțe o statuie, ca întregitor de neam, la Alba Iulia. Un gest de noblețe, dar și de recunoștință, pentru acest mare om politic american, care ne-a influențat în mod determinant destinul. El ar constitui, în același timp, un factor amplificator al curentului de întărire a relațiilor româno-americane de azi.
