Aderarea României a constituit un obiectiv politic pe care UE trebuia să-l îndeplinească, dar odată îndeplinit nu mai există tentația de a contribui la o schimbare a tipului de structură. Din contră, și mai ales în condiții de criză, structura actuală a economiei românești rămâne interesantă pentru centrul cercului comunitar deoarece oferă condițiile necesare deblocării stocurilor de producție și reluării acesteia pe nivele superioare de tehnicitate, oferă condiții de revigorare a băncilor mamă prin filialele lor din România și costuri reduse ale subansamblelor fabricate la noi de muncitori cu salarii mult sub media europeană.
Sintetic, restructurarea de după 1990 a creat un model structural al economiei românești care poate fi caracterizat prin următoarele trăsături definitorii, ce conferă o evidentă notă atipică atât din punctul de vedere al comparabilității europene, cât și al obiectivelor strategice cuprinse în Agenda Lisabona:
• Restructurarea economiei s-a realizat prin influențe exclusiv externe, prin pătrunderea haotică a capitalului străin pe calea delocalizărilor, urmare a faptului că nu a existat o strategie națională pe termen lung menită să definească prioritățile structurale pe baza analizei factorilor naționali de avantaj comparativ. Economia românească a fost transformată într-un subcontractor specializat în producerea de piese de schimb, subansambluri și produse de lohn pentru piețele occidentale.
• Restructurarea a transformat economia românească într-o piața dependentă de import. Ca urmare a incapacității conceperii și organizării unui sistem modern de exploatare agricolă și a valorificării resurselor agricole proprii, consumul primar de produse agricole și alimente este provenit în proporție de cca. 70% din import.
• Restructurarea a condus la un proces de involuție a nivelului de dezvoltare industrial. Ca urmare a efectelor conjugate ale lipsei de strategie și a infuziei haotice de capital străin s-a accentuat caracterul de economie „manufacturieră de asamblare" în dauna caracterului de economie „de inovare și cercetare".
• Restructurarea a dezvoltat sectoare de activități speculative (sectorul imobiliar) sau de servicii aferente consumului (retail, construcții) ca urmare atât al unor lacune legislative cât și al relațiilor politice clientelare. De asemenea, această situație s-a datorat și dificultăților echilibrării politicii monetare în condițiile unei macrostabilizări fragile și a unei politici bancare ostentativ și exagerat orientată spre creșterea creditului de consum. Un rol important în această direcție l-a avut și fluxul de lichidități intrat în țară de la muncitorii români emigranți.
• Restructurarea economiei românești nu a fost decisiv influențată nici de cerințele pieței unice europene și nici de fondurile comunitare.
Negocierile pentru aderare au avut un pronunțat caracter politic și electoral, cu accent pe bifarea unor termene dar fără nicio legătură cu situația și tendințele manifestate în economia reală. Accesarea fondurilor comunitare a fost minimă și întârziată.
Considerăm că aceste trăsături ale structurii economiei românești de după 1990 stau la baza crizei interne în care România se află încă dinaintea declanșării crizei financiare și economice mondiale.
Premisele acestei crize interne existau încă din perioada anilor 1980 pe fundalul decăderii abrupte a economiei socialiste dar este regretabil și condamnabil faptul că imediat după 1990 nu s-a înțeles impactul pe termen lung al acestor premise și nu s-a acționat în direcția eradicării problemelor lor de fond, ci doar în direcția soluționării pompieristice și conjuncturale ale unora dintre cele mai grave efecte ale lor asupra condițiilor imediate de viață ale populației.
(va urma)
