Aderarea la UE de la 1 ianuarie 2007 nu poate fi interpretată ca o recunoaștere a compatibilităților economice, instituționale sau politice românești măcar cu media lor europeană, ci doar ca o necesitate politică pe care Uniunea a avut-o în contextul geopolitic european și mondial. Faptul că, la data aderării, România nu era realmente pregătită pentru a suporta dar și pentru a respecta condițiile de competitivitate ale pieței unice europene, a limitat și mai mult tendințele de remodelare a structurii economice, deoarece deschiderile practicate la nivelul piețelor și ale contului de capital au permis ofertei străine să ia în stăpânire totală piața internă, eliminând oferta românească incapabilă să reziste concurenței comunitare.
Conjuncția acestor factori externi, grevați de incapacitatea internă de a promova și a pune în practică o strategie de dezvoltare, reală și nu electorală, atât preaderare cât și postaderare au determinat apariția unei structuri a economiei românești căreia nu i se poate atribui nici caracterul modern, nici european și nici eficient.
Pe o scară imaginară a diviziunii internaționale a muncii, această structură ar putea fi considerată „neo-colonială", adică o structură aproape identică teritoriilor coloniale de la sfârșitul secolului XIX și începutul secolului XX. Aceste teritorii erau exportatoare unidirecțional (spre metropolă), în proporție de cea 70-75% de forță de muncă slab calificată, materii prime și materiale slab prelucrate, produse manufacturiere de asamblare cu adaos masiv de muncă slab calificată. Importul lor era de asemenea unidirecțional (din metropolă) și reprezenta tot între 70-75% de bunuri prelucrate, industriale și agroalimentare. O altă caracteristică a acestor teritorii o reprezenta extrem de slaba reprezentare (în majoritatea cazurilor inexistentă) a capitalului local atât în activitățile industriale sau agricole, cât și în sectorul bancar. Deși termenul de „neo-colonial" are un evident caracter peiorativ, cu greu îl putem evita în cazul analizei actualei structuri a economiei românești.
Orientarea unidirecțională a comerțului exterior este o realitate și a economiei românești. Astfel în 2009, comparativ cu țările care au aderat la UE în 2004, România are cel mai mic grad de diversificare geografică a comerțului, înregistrând o orientare unidirecțională spre Uniunea Europeană de~7U% din exporturile sale. China și Țările Arabe au dispărut din primii 20 de parteneri comerciali ai României iar exporturile către Rusia s-au redus cu 50%. Nici comerțul cu SUA și Japonia nu a mai cunoscut creșteri semnificative în ultimii zece ani.
Din punctul de vedere al structurii pe produse a comerțului exterior, se observă menținerea caracterului de economie „primară", capabilă să ocupe pe piețele externe doar creneluri de produse cu tehnicitate redusă dar energointensive și mari consumatoare de muncă slab calificată, creatoare de valoare adăugată mică.
Trebuie subliniat faptul că, anumite grupe de mărfuri cum ar fi: mașini și aparate, echipamente electrice, mijloace și materiale de transport, reprezintă de fapt, piese de schimb, subansamble sau produse asamblate în țară cu piese și materiale din import.
O altă caracteristică neo-colonială a structurii economice românești este reprezentarea extrem de palidă a capitalului autohton în ansamblul ramurilor și subramurilor productive dar, mai ales, în sistemul bancar și de asigurări. Modelul de structură pe care economia românească îl are după mai bine de 20 de ani de tranziție și aproape zece ani de aderare la UE este atipic față de normele și principiile europene, prin incapacitatea pe care o dovedește, de a găsi un echilibru macroeconomic și structural capabil să valorifice elementele de avantaj comparative pe care le are și reducerea dependenței funcționale față de economiile țărilor europene mai dezvoltate. Acest lucru este evidențiat nu numai de faptul că marea majoritate a producției industriale constă în piese și subansamble, orientată nu spre piața internă, ci spre centre importante de producție din occident, nu numai de dependența alimentară prin importul a cca. 70% din hrana zilnică ci și prin valorificarea (prin sumele trimise în țară) a unei părți importante a potențialului național de forță de muncă emigrat în aceleași țări occidentale.
Actuala structură a economiei românești ne situează pe ultimul cerc concentric al integrării europene dacă se consideră centrul acestuia nucleul occidental al UE.
Este o poziție marginală dar supusă atât forței centripete cât și celei centrifugale ale sistemului. Pe de o parte, suntem atrași spre centrul sistemului printr-o dependență a fluxului de factori de producție, pe de altă parte, suntem îndepărtați de centru prin lipsa de compatibilitate cu standardele și normele europene. Este o poziție de acceptare dar și de respingere, o poziție de „toleranță" a sistemului față de un element care nu corespunde esenței sale, dar care este necesar din raționamente politice, explicate de teoria unificării politice a Europei sub auspiciile Comisiei Europene.
(va urma)
