O lecție a istoriei sau de ce nu vom afla nicicând în mijlocul mămăligii un detonator


Categorie: Istoric
|
21-09-2017
Nr: 180
|
Autor: Prof. Alexandru Ciubîcă
|

Sub titlul „CĂPITAN COSTACHE, spaima bucureștenilor de altădată", articolul redactat de dr. doc. George Potra și apărut în revista „Magazin istoric", Anul IV, Nr. 6 (39), iunie 1970, prezintă povestea halucinantă a terorizării Bucureștiului de către șeful Agiei (poliției), Costache Chihaia, poreclit „Chiorul", și de cei 50 de arnăuți agieșești, mai bine de-un sfert de secol. Cariera sa a început în 1824, dar trista lui faimă crește, după 1836, când devine „mâna dreaptă" a șefului poliției bucureștene, marele logofăt Manolache (Emanoil) Florescu, care „avea o casă de copii - doi băieți și cinci fete - și trecuse de vârsta când putea să facă față ostenelilor pe care le pretindea funcția de șef al poliției. Se mulțumea cu avaeturile [=veniturile] Agiei, legale și extralegale" (p. 51) pe care i le procurau subordonații. Ascensiunea lui Costache Chihaia (Chihăiescu) a fost și mai evidentă după ce, în 1843, noul domn, Alexandru Dim. Ghica l-a numit șef al Agiei pe vel-logofatul Iancu Manu, căruia „Chiorul" îi devine devotat trup și suflet.

Acesta este contextul istorico-politic care a permis ca „Timp de douăzeci și șase de ani, protejatul celor doi boieri, care au condus poliția Capitalei, a fost biciul de foc și urgia unei populații înspăimântate și terorizate până dincolo de marginile răbdării." (idem) Acest personaj „n-a fost decât un sinistru tip de polițist samavolnic și hrăpăreț, care reușise să dea numelui său echivalența unui strigăt de groază." (p. 52) Căpitan Costache era spaima, deopotrivă, a tâlharilor, dar și a oamenilor cinstiți din Bucureștiul de altădată.

Au rămas în memoria colectivă actele sale de „bravură", comise la vedere, raziile făcute la lumina zilei sau după căderea nopții, care se lăsau cu desfigurarea victimelor, perchezițiile în locuințe, care - adesea - nu erau decât pretexte pentru confiscarea bunurilor de valoare ale cetățenilor. Cum nu se efectuau procese-verbale ale anchetelor, nu avem prea multe informații despre „metodele de anchetă" folosite în beciurile sau în turnul Agiei. Oricum, rezultatele „investigațiilor", bazate mai ales pe bătaia cu gârbaciul, erau cele scontate de Căpitan Costache, iar tâlhării scoteau până și ultimul bănuț jefuit, care, se înțelege, nu erau înapoiați păgubașilor, ci erau împărțiți de polițai cu mai-marii săi. Căpitan Costache mai avea si obiceiul de a se împrumuta cu sume mari de bani, pe care nu avea de gând să-i returneze; cine, însă, dintre bogătașii Bucureștiului, ar fi îndrăznit să-l refuze? Aplecat înspre cele lumești, își punea arnăuții să răpească fete și neveste tinere, pe care le necinstea la „locul său de muncă", la Agie, stârnind scrâșnit neputincios a părinților și soților. Un cronicar al evenimentelor și al lumii Capitalei din secolul al XIX-lea, Alexandru Antemireanu, ne spune că oamenii „își aduceau aminte de casele necinstite, de femeile și fetele batjocorite, de copiii rămași orfani pe drumuri, pe când părinții lor își dădeau duhul în chinurile cele mai grozave, cu trupul vânăt de loviturile nemiloase ale dorobanților." (p. 57)

Evident, în timpul Revoluției de la 1848, Costache Chihaia s-a aflat de partea puterii, iar pe 11 iunie a încercat să stăvilească și să împrăștie mulțimea care se îndrepta spre palatul domnesc al lui Gheorghe Bibescu, pentru a impune proiectul de constituție. El și dorobanții săi au trebuit să fugă; peste zece zile Guvernul Provizoriu a fost obligat să părăsească Bucureștiul, iar slujitorul Agiei „alerga ca un nebun pe străzile Capitalei, dintr-o mahala în alta, strigând în gura mare ca să bage groaza în mulțime: «Îmi voi împleti biciul cu piele de român, îmi voi zugrăvi șaua cu sânge de român, ca să poată ține minte mai bine românul ce poate libertatea când se încearcă să fie pe aici. » "(p. 56) Peste trei luni, Revoluția din Muntenia a fost înfrântă, iar, după ce o vreme Căpitan Costache Chihăescu fusese nevoit „să se dea la fund", cariera sa va continua așa cum am prezentat-o mai înainte.

* * *

Și timpul a trecut... Și vremurile s-au schimbat... A fost Unirea Principatelor și instaurarea legii sub Alexandru Ioan Cuza. România a devenit apoi monarhie și a început să capete o înfățișare europeană sub sceptrul lui Carol I.

Vă veți fi întrebat, dragi cititori, ce s-o fi ales, cum s-a încheiat existența acestui monstru desprins parcă din adâncimile celui mai întunecat Ev Mediu și în care se perpetua și erau duse la ultimele consecințe mentalitățile de-abia încheiatului veac de stăpânire fanariotă. A fost el ucis pe străzile bucureștene de victimele sale sau de rudele acestora, după cum pe drept ar fi trebuit să se întâmple? A fost judecat și închis pentru fărădelegile lui? A fost închis la balamuc?

Dreptatea nu se împlinește în lumea aceasta decât în basme, iar Făt-Frumos, cel care reteza capetele de balauri, nu e decât proiecția în imaginar a unor aspirații urmărite mereu de neîmplinire. Iar caractere însetate de dreptate și care să fie gata să aplice legea talionului, precum cel al Vitoriei Lipan, din romanul Baltagul de Mihail Sadoveanu, țin strict de domeniul literaturii.

De aceea, îi vom da din nou cuvântul istoricului George Potra și vom reproduce ultimele alineate ale atât de incitantului său articol: „Serdarul Costache Chihăiescu, așa cum a fost cunoscut în ultima parte a vieții sale, a locuit, până în 1838, în casa fostei sale soții Uța (Maria, Măriuța) din mahalaua bisericii Alba-Postăvari, iar mai apoi și-a construit casă proprie, departe de centrul orașului, pe actuala Cale a Plevnei, care se numea pe atunci ulița Podul de Pământ. O putem situa astăzi peste drum de fosta cazarmă a Regimentului de escortă și în apropiere de Malmaison, unde se aflau și brutăriile garnizoanei București. Presa timpului (1847) ne amintește că în apropierea lui căpitan Costache locuia arhimandritul Visarion, directorul „așezământului coral" de la biserica Curtea Veche.

După spusele unor nepoți, casa lui căpitan Costache era mare și spațioasă, frumos și bogat mobilată, cu o grădină plină de pometuri. În curte avea o fântână, cu apă foarte sălcie, în care se aruncau căpățâni de zahăr s-o îndulcească, pentru a fi bună de băut.

Capitan Costache a fost căsătorit de câteva ori, dar numai cu cea din urmă [soție, n.n.], cu Sița, a avut copii: trei băieți și două fete.

Căpitan Costache a murit bătrân și a fost înmormântat în curtea bisericii Sf. Constantin din Calea Plevnei. " (p. 58)

Pasajul este instructiv în mai multe privințe: din tot ceea ce a jecmănit, Capitanul Costache nu a trebuit să returneze nimic, drept care și-a ridicat una din cele mai arătoase case, la margine de București; cum pe atunci nu existau sisteme sofisticate de pază și supraveghere, nici garzi de corp, el și-a așezat imobilul într-o zonă puternic militarizată și unde, bănuim, prezența oricărui străin era atent supravegheată; faptul că a avut copii doar cu ultima soție, ne determină să spunem o răutate: Sița aceea precis era rea de muscă, iar Costache s-a împăcat ușor cu coarnele, că doar avea nevoie de urmași. Oricum, Căpitanul Costache a murit ca un patriarh, plâns de toată familia, asemenea unui bătrân remarcabil prin conduita morală și prin prestigiul câștigat prin fapte o viață întreagă.

* * *

Istoria are obiceiul ca, la intervale mai mari sau mai scurte, să se repete ciclic, în parametrii esențiali ai evenimentelor. De la epoca de „glorie" a Capitanului Costache și până astăzi au trecut vreo 180 de ani. Democrația incipientă din secolul al XIX-lea s-a consolidat în primele patru decenii ale secolului trecut, pentru ca ea să fie din nou strangulată în anii comunismului și în cei - la fel de păguboși - ai acestei ciudate tranziții înspre niciunde.

La scara istoriei, un secol reprezintă o perioadă mult prea scurtă pentru ca mentalitățile să se modifice cu adevărat. Teroarea impusă de poliția bucureșteană de altădată pare a fi o prefigurare a terorii stalinisto-comuniste din anii '50. Nepotismul și corupția urmăresc, ca un blestemat fir roșu, lumea românească în mod permanent de-a lungul istoriei moderne și contemporane, de sus și până jos și viceversa, vorba lui I. L. Caragiale, societatea românească.

Comparând stările de fapt, putem înțelege de ce, fără de grijă, sinistrul personaj Ion Iliescu, regizorul mineriadelor și cel care a deturnat mișcarea anticomunistă din decembrie 1989, își poate pune în fiecare dimineață proteza dentară, pentru a ronțăi din pensia specială sau pentru a ne da lecții de „democrație", asigurat fiind că faptele sale nu vor intra decât formal sub incidența justiției. Înțelegem, apoi, că e în firescul lucrurilor, așa cum se prezintă el în lumea românească, obediența față de cei puternici, înțelegem, în fine, de ce mămăliga nu explodează, oricât este ea frecată în ceaun cu făcălețul...

 

Adaugă comentariu

Title:
Nume(*):
Email:
Reply Notify:
Website:
Comentariu(*):
Code in the picture:
 
Note: Your comment has been received and is awaiting approval