Eu l-am văzut cum liber, pe maidan, / biserici mari de rod rotea sub stele, / și nuci dădea, în fiecare an, / și foamei tuturor și foamei mele. // Da, nucul liber astfel arăta, / nu se gândea să fie sau să placă, / el exista în plinătatea sa, / că nu-i rupsese nimeni nicio cracă. / De fapt, era și-un obicei străbun / pe care-l respectau și ieunucii, / să nu atingă nici obuz de tun, / nici lamă de cuțit, nici fiare - nucii."
Acum, în acest sezon tomnatic al nucilor care ne-au oferit un nou rod, anual,prin grădinile moștenirilor de la înaintemergători, bucurie, mai ales, a copiilor, nu ne-am oprit, deloc întâmplător, la nucul, bătrânul nuc din grădinile copilăriei noastre, cântat de poeți, mai ales de cei ai Ardealului, nucul cântat, iată, și de marele poet al românilor - Adrian Păunescu.
Am reținut din versurile poeziei „Nucul de pe maidan", un adevăr izvorât din grija gospodarului, a omului față de nuc, un simbol al multor așezări țărănești, cu grijă față de „bătrânul din bătătură." Scrie poetul „nu-i rupsese nimeni nicio cracă", era „un obicei străbun", nu-l atingea „nici obuz de tun, / nici lamă de cuțit, nici fiare."
Iar poetul continuă: „Era considerat un monument, / de netradus în nicio altă limbă, / și cei bătrâni spuneau, nu că-i prudent, / ci că-i prea bun, când frunzele își schimbă. // …// Era un nuc de vârsta unei țări / și-un continent tremura în frunze, / dar au venit forestieri / cu gânduri seci și uneltiri ascunse. / Și o femeie jalnic a țipat, / de parcă un infarct brutal căzuse / ca să-i lovească viață și bărbat / și-apoi a dat într-un acces de tuse: // Săriți, striga femeia, ca la foc, / veniți, striga un picur spre pâraie, / că nucul nostru fără de noroc / l-au arestat întreg și-acum îl taie. / Și parcă țara se rănise-n el, / cum îl făceau să intre printre lemne, / identitatea luându-i-o la fel / cu toporiști și joagăre nedemne. / Am auzit că l-au făcut birou, / la unul dintre ei, care-l tăiase, / și după-un timp, am auzit, din nou, / că l-a ucis zdrobindu-i nervi și oase." Acei „forestieri" de pe atunci, ambițioși să taie un nuc „de vârsta unei țări", „să facă țara să rănească-n el", acționează și azi, dușmani ai „nucului nostru fără de noroc", asupra nucului bătrân venind „cu toporiști și joagăre nedemne."
Când Adrian Păunescu scria aceste versuri, gândul lui mergea în altă parte, spre o zonă simbolică. Nucul simbolizează trăinicie, vechime, durabilitate, mândrețe, demnitate, veșnicie, cu rădăcinile în acest pământ românesc, cu rădăcini puternice, imposibil de rupt.
După poeziile lui Adrian Păunescu, cu țintă, care i-au deranjat pe puternicii clipei de atunci - „Analfabeților!" și „Nedreapta gramatică" -, era nevoie să fie ascuns, printre rânduri, un șiretlic, aflat în spatele cuvintelor, a versurilor lui. Nucul bătrân, făcut biroul unuia dintre cei care l-au tăiat, l-a zdrobit pe nemernic, printr-o cruntă răzbunare.
„La un cutremur sau așa ceva, / cel care l-a tăiat din rădăcină, / cică a simțit biroul pe podea, / cum a simțit asupra lui să vină. // Și-n clipa loviturii fără saț, /vechi rădăcini se ridicau sub țară / și el văzu, cu ochii înspăimântați, / cum dă din el justițiarul braț, / din nucul liber de odinioară."
Nu m-am oprit întâmplător la parabola-poezie „Nucul de pe maidan" a marelui poet Adrian Păunescu, această fabrică de metafore. Numeroase sunt telefoanele primite de la cititorii „Cuvântului liber", care sunt revoltați că, cu toate că există o lege, care protejează nucul, au văzut cum acesta cu toate că-i protejat de lege, este cu coaja scrijelită cu cuțitele, cum este tăiat într-un dispreț total al legii și al bunului-simț. Oare nici de acel pomenit blestem nu le este frică?!
