UNGURII, ÎN DEVENIREA LOR EUROPEANĂ


Categorie: Editorial
|
12-09-2019
Nr: 173 (7.634)
|
Autor: IOAN CISMAȘ
|

Fapte de barbarie de genul celor descrise de către călugării franciscani la Sankt Gallen în Elveția, și prezentate de către istoricul evreu Pal Lendvai în cartea sa “ Ungurii, timp de un mileniu învingători în înfrângeri”, redate în editorialul din 8 august, sub titlul “Ungurii și primii lor pași prin Europa”, la care se adaugă alte 14 relatări occidentale cu astfel de isprăvi nu veți găsi consemnate în niciuna din operele istoricilor unguri, mai vechi sau mai noi. Din contră, ei aduc un elogiu înaintașilor lor, iar cronicarii unguri au dat acelor raiduri și incursiuni de pradă, cum apreciază istoricul Lendvai, denumirea elegantă de “călătorii făcute din spirit de aventură”, cu toate că ele s-au soldat cu jafuri și măcel în rândul băștinașilor. Prezentate astfel și în cărțile de școală, generațiilor de tineri maghiari de-a lungul secolelor li s-a inoculat sentimentul unei imense mândrii pentru succesele războinice ungurești, neuitând să evidențieze, cu aceeași fală, cum, îngroziți de faptele lor, în mănăstirile germane, franceze, italiene și spaniole, călugarii și preoții au introdus la finalul slujbelor rugăciunea “Ferește-ne, Doamne, de săgețile ungurilor!

În aceeași idee au fost și sunt educați și contemporanii noștri maghiari de la noi și de pretutindeni (Vezi istoria secuilor, care se predă în școlile românești din secuime), după care ne mirăm de atitudinea lor.

O pleiadă întreagă a scriitorilor maghiari din diverse epoci tratează momentul de la Sankt Gallen și relatările călugărului Heribald într-o cu totul altă viziune, evident cum le cade lor bine. În faptele strămoșilor lor de atunci ei nu văd altceva decât un prilej de a aduce un elogiu acestora, reliefând exemplul unei trupe foarte bine instruite, care în câteva minute putea să se așeze în ordine de bătaie, se retrăgeau la popas sau peste noapte atacau prin surprindere. Secretul tehnic al teribilei puteri de străpungere de care dădeau dovadă arcașii unguri călare era pur și simplu scărița de șa. Cu ajutorul ei puteau să se proptească în șa fără efort, ceea ce explică mobilitatea fulgerătoare a detașamentelor lor formate din câte o sută de călăreți și precizia adesea superioară a oamenilor lor. Faimoasa lor mobilitate în luptă și, înainte de toate, tactica fugii simulate semănau derută în rândurile greoaielor armate dușmane. Urletele îngrozitoare cu care intrau în luptă călăreții sălbatici cu capetele aproape rase făceau să le înghețe sângele în vine celor atacați. Pentru ei nu era, apoi, o problemă să-i doboare cu săgeata și iataganul pe cavalerii care, repede, dezorientați, fugeau

care încotro.

Și uite așa, timp de o jumătate de secol (898-955), barbarii unguri au făcut legea prin Europa civilizată, dar lipsită de apărare, pentru că n-au reușit decât foarte târziu să depășească acel moment al fărâmițărilor în feude, stătulețe și țărișoare care se dușmăneau între ele, ceea ce-i dezavantajau în apărarea identității. Chiar nemții, civilizații Europei și la acea vreme împărțiți în peste 300 de stătulețe, au suportat zeci de ani rigorile înfrângerilor cu maghiarii până prin 955, când, modernizându-și armatele și unindu-și forțele în fața dușmanului, au reușit să le dea acestora o bătaie soră cu moartea, la Ausburg, aducându-i pe unguri în pragul pieirii. Salvarea lor a venit de la Papa, prin încreștinare, sprijin material și logistic ca vârf de lance împotriva ortodoxismului ce prindea tot mai mult teren. Într-adevăr, învingători în înfrângeri.

Hălăduind atâta vreme prin Europa pe lângă prăpădul făcut, ungurii au avut și multe de învățat. Să nu uităm de reproșul călugărului Heribald de la Sankt Gallen, la 926, deci acum peste 1.100 de ani, că ei nu foloseau cuțitul la masă, ceea ce înseamnă că și la vremea aceea, cel puțin în anumite medii occidentale, se foloseau la masă tacâmuri, ceea ce nu era puțin. Un exemplu minor, dar important. De aceea ei și-au luat drept reper pentru civilizare cultura germană, promovând la curtea regilor arpadieni obiceiurile acestora. De altfel, după cum relatează în continuare istoricul Lendvai, după căsătoria în anul 996 a lui Ștefan cu prințesa bavareză Gisela, sora viitorului împărat Henrich al II-lea, la curtea primului rege al Ungariei, preoții, cavalerii și nobilii germani veniți în suita Giselei au jucat un rol de prim-plan, iar regele visa la instituțiile germanice ca la niște modele. Succesorii săi din dinastia arpadiană au încurajat și ei sistematic formarea de mari colonii germane în spațiul dobândit de unguri. Privilegiile acordate cetățenilor germani au trezit însă suspiciuni și ură în rândurile ungurilor dezavantajați. S-a ajuns până acolo cu germanizarea, spune autorul, încât în multe familii ungurești se considera că nu este de bonton să conversezi în limba maternă sau să aduci vorba despre poezii și romane ungurești.

În vreme ce nemții întrau copios în sufletele ungurilor, dominându-i din toate punctele de vedere, regilor arpadieni le stătea în cap, după ușurința cu care “s-au plimbat” pe continent timp de o jumătate de secol, înfăptuirea în Europa unui imperiu de genul celui roman, văzându-se buni de stăpâni pe întregul continent, fără a-și da seama că ar fi vorba de o pălărie prea mare pentru un asemenea popor și într-o astfel de situație. Îndemnul pentru o asemenea lucrare vine tocmai din partea primului rege creștin din dinastia arpadiană, Ștefan cel Sfânt, într-o scrisoare testament pe care o adresează fiului său ce urma la moștenire, ca îndemn la ceea ce trebuie făcut. Scrisoarea datează din anul 1030 și a fost redactată, bineînțeles, de un preot german.

“Imperiul roman a dobândit o importanță așa de mare datorită faptului că între hotarele lui se strângeau numeroși nobili și înțelepți. Venind din diferite țări și provincii, coloniștii aduc cu ei diferite limbi și obiceiuri, lucruri și arme folositoare, cu care bagă spaima în puterile străine. De aceea, fiul meu, îți poruncesc să te întâlnești cu ei și să te porți cuviincios pentru ca lor să le fie mai plăcut a zăbovi la tine decât altundeva. De vei distruge cele construite de mine, de vei împrăștia cele adunate de mine, fără îndoială stăpânirea ta de mare pagubă va avea parte.”

Urmașii lui s-au cam ținut de cuvânt și, ca urmare, încă din secolul al XI-lea, la invitația dinastiei au venit germani în Ungaria de Sus și Transilvania. De-a lungul secolelor, ungurimea a absorbit nu numai popoarele nomade, ca pecenegi și cumani, dar și nemți și slovaci, români și croați, sârbi și evrei. După cum afirmă istoricul Lendvai, pe vremea împăratului Iosif al II-lea (1780-1790), maghiarii abia formau o treime din populația de atunci a Ungariei. Potrivit datelor statistice de la acea vreme, numărul germanilor proaspăt convertiți la hungarism depășea 600.000, iar cel al slovacilor asimilați și al evreilor deveniți maghiari pare să fi fost de circa 700.000, fără a vorbi de ceilalți. Unul din cele mai uluitoare fapte ale istoriei ungare, dar trecut sub tăcere de istoricii unguri, relatează Lendvai este că făuritorii mitului național, mult cântații eroi ai războaielor cu turcii, conducătorii militari ai luptei pentru libertate împotriva habsburgilor (vezi cei 13 generali martirizați la Arad), unele figuri proeminente ale literaturii și științei au fost în întregime sau parțial de origine germană sau croată, slovacă, română sau sârbă. Venind mai aproape de vremurile noastre, într-un alt capitol, Lendvai nu uită să amintească și faptul că cei opt laureați ai premiului Nobel cu care Ungaria se mândrește sunt evrei unguri, care

s-au afirmat doar după ce au ajuns în afara granițelor țării, în Anglia și Statele Unite. Să nu uităm, de asemenea, că cel mai bogat om al planetei, implicat în jocuri politice și geostrategice la nivel mondial, este tot un evreu ungur: György Soros. Din banii lui, premierul Orban al Ungariei finanțează cu atâta larghețe acțiunile, economice, politice, sociale, de separatism din țările cu minorități maghiare, în speță, România.

Relatările istoricului evreu-ungur, Lendvai, dovedesc că națiunea maghiară este una de natură culturală, și nu biologică sau rasială. Singurele liante, dar puternice a numeroaselor grupuri etnice contopite în creuzetul ei sunt limba și cultura. Acea istorie falsă și îmbietoare de mărire a trecutului, care i-au făcut pe mulți europeni, inclusiv români, să renunțe la propria obârșie. Fenomen care dintr-un proces natural s-a transformat într-unul obligatoriu de asimilare forțată. Un act de-a dreptul diabolic, sinucigaș, care a constituit chiar începutul sfârșitului pentru un imperiu care se vroia ca model roman, doar în vorbe, și care a adus de-a lungul secolelor multă sărăcie și suferințe națiunilor prinse în capcana amăgitoare a hungarismului.

 

  • Marian de Romania - September 18, 2019, 8:03 am
    Cine nu învață din istorie, risca sa o repete. Unde sunt Imperiul Roman, Imperiul Otoman și alte invenții artificiale de dominație?! Praful s-a ales de ele....Si în timp ce germanii nu urla ca Alsacia este a lor, ungurii urla ca Ardeau le apartine....

Adaugă comentariu

Title:
Nume(*):
Email:
Reply Notify:
Website:
Comentariu(*):
Code in the picture:
 
Note: Your comment has been received and is awaiting approval