Motto: “De la 1600, niciun român n-a mai putut gândi unirea fără uriașa lui personalitate, fără paloșul sau securea lui ridicată spre cerul dreptății, fără chipul lui de curată și desăvârșită poezie tragică.” (Nicolae Iorga)
27 mai 1600 este ziua în care, pentru prima oară, un conducător român apare în documente, purtând titlul de “Domn al Țării Românești, al Ardealului și a toată țara Moldovei”.
În urma campaniilor desfășurate în Transilvania și Moldova, atât în luptele cu Andrei Bathory (18-28 octombrie 1599, la Șelimbăr), câștigate de domnul român, care, la 1 noiembrie 1599 intră triumfător în Alba Iulia, cât și prin cucerirea Bacăului, unde îl înfrânge pe domnitorul moldovean Ieremia Movilă, la 10 mai, urmată de predarea fără luptă a cetății Suceava, de către garnizoana moldoveană, Mihai Viteazul - descendent al familiei Pătrașcu, ban de Mehedinți, stolnic domnesc și ban al Craiovei, apoi domnitor al Țării Românești - emite, de la Iași, cel dintâi act și bate cea dintâi medalie, care-l înfățișează ca Domn al celor trei țări române-surori.
Încă de la venirea sa la domnie, în septembrie 1593, principalele obiective vizate erau Independența și Unirea. Motiv pentru care avea să-și întărească alianțele cu vecinii: cu Aron Vodă, domnul Moldovei, și cu Sigismund Bathory, principele Transilvaniei, după care va adera la alianța antiotomană “Liga Sfântă”, o alianță între câteva țări creștine, care, sub conducerea Sfântului Imperiu Romano-German, luptau pentru oprirea expansiunii Imperiului Otoman spre vestul Europei. Fusese constituită din inițiativa Papei Clement al VIII-lea, la începutul Războiului celui Lung (1591-1606), din ea făcând parte Spania, Veneția, Mantua, Toscana, Ferrara, Marele Cnezat al Moscovei, Statele Papale, desigur, iar acum se aliau Țara Românească și Moldova.
“Contextul internațional era complet nefavorabil Unirii. Puterile vecine vedeau în noul stat o contradicție cu interesele proprii. Habsburgii își vedeau amenințate planurile de menținere a Transilvaniei în sfera de influență, Polonia nu dorea pierderea controlului asupra Moldovei, iar Imperiul Otoman nu accepta idea renunțării la Țara Românească. Mai mult chiar, noul stat reprezenta o formulă puternică, capabilă să schimbe raportul de forțe din regiune. Existau însă și conflicte interne, cauzate de insubordonarea nobililor maghiari din Transilvania, care nu acceptau măsurile impuse de noul Domn. Mihai nu reușeste să înfrângă revolta nobililor maghiari sprijiniți de generalul Basta (Mirăslău 18/28 septembrie 1600) și, astfel, pierde Ardealul. În scurt timp, Moldova va reintra în posesia Movileștilor aserviți intereselor polone. Mihai încearcă să reziste atacului polon asupra Țării Românești, însă și pe acest tron se va urca un membru al familiei Movileștilor, Simion. Forțat să ia calea pribegiei, i se cere sprijinul împăratului Rudolf al II-lea, care, în contextul reînscăunarii lui Sigismund Bathory pe tronul Transilvaniei, acceptă să-l susțină pe român. Împreună cu generalul Basta, Mihai pornește campania de recucerire a teritoriilor românești. Prin victoria de la Guruslău (3 august 1601), voievodul valah îl îndepărtează pe Bathory din Transilvania. Continuă prin a recupera Țara Românească, gonindu-l pe Simion Movilă de pe tron. În aceste condiții, se întrezăreau perspectivele unei noi uniri românești, perspectivă ce nu convenea împăratului habsburgic, Rudolf al II-lea. Din ordinul său, se pune la cale înlăturarea fizică a domnitorului român, și la 9/10 august 1601, la 3 kilometri sud de Turda, Viteazul domn este ucis de generalul Gheorghe Basta. Capul său este luat de unul dintre căpitanii domnitorului și înmormântat de Radu Buzescu la Mânăstirea Dealu, lângă Târgoviște. Pe lespedea sa de piatră de la Mănăstirea Dealu stă scris: «Aici zace cinstitul și răposatul capul creștinului Mihail, Marele Voievod, ce au fost domn al Țării Românești și Ardealului și Moldovei.»“
Figura lui tragică a influențat decisiv Istoria românilor, gândul său cuprinzător și fapta sa temerară au impus un model și au inaugurat o epocă.
“În timpul acesta, se poate vedea că n-am cruțat nici cheltuieli, nici osteneală, nici sânge, nici însăși viața mea, ci am purtat războiul așa de mult timp singur, cu sabia în mână, fără să am nici fortărețe, nici castele, nici orașe, nici cel puțin o casă de piatră, unde să mă pot retrage Nu am pregetat să mă alătur, cu puterile mele și cu cheltuieli uriașe, la creștinătate, nefiind cunoscut de nimeni, și nici nu le-am făcut silit de cineva, ci ca să am și eu un loc și un nume în creștinătate, am părăsit toate celelalte prietenii ce le aveam” (N.Iorga - “O istorie a lui Mihai Viteazul de el însuși”)
