Dupa o binemeritata pauza de un sfert de veac, cand am putut
rasufla si noi usurati, din acest punct de vedere, liderii imperiului
rus revin in actualitate, intr-o maniera cu totul neasteptata. Daca Stalin,
Hrusciov si Brejnev, cei mai longevivi predecesori, si-au facut o faima,
evident eronata, de aparatori ai pacii mondiale, ambitiosul domn Putin
este pe cale de a intra in istorie ca promotor al celui de-Al Treilea
Razboi Mondial, ceea ce ar fi o adevarata catastrofa pentru omenire.
Iar daca acest lucru nu se va intampla, si speram sa nu se intample,
posteritatea il va retine ca pe un nesabuit care prea s-a jucat cu focul.
Deocamdata, omenirea este in stare de alerta, pentru ca miscarile
intreprinse de catre el pe tabla de sah a politicii mondiale, anexarea
Crimeii si provocarea razboiului civil din Ucraina, prin sustinerea
logistica a separatistilor, sunt fara precedent, total contrare noilor
norme statornicite ale dreptului international, ale tendintei spre
stabilitate, cooperare si buna intelegere intre popoare.
In consecinta, biografi prestigiosi au incercat sa-i scotoceasca
trecutul, pana in anii copilariei, pentru a vedea, de unde acest curaj
nebunesc la un sef de stat gata sa aprinda din nou fitilul razboiului pe
continentul care a avut atat de mult de suferit in urma conflagratiilor
mondiale trecute, a caror victima principala a fost chiar poporul rus?
Scriitorul si publicistul german Michael Sturmer si-a asumat aceasta
responsabilitate in cartea sa "Putin si noua Rusie�, incercand sa
desluseasca si sa ordoneze acele resorturi ale personalitatii sale, care
i-au permis fulminanta ascensiune, dar si o asemenea abordare a
politicii mondiale la inceput de mileniu trei.
Vladimir Vladimirovici Putin, pe numele sau complet, nascut si crescut
in mediul sovietic, care promova cu totul alte valori, n-a putut beneficia
din frageda pruncie de statutul copiilor americani, liberi sa viseze,
fiecare in parte, a deveni presedintele Statelor Unite. Totusi, fulminanta
sa ascensiune printre structuri extrem de rigide, clanuri si atatia
pretendenti la varful Puterii, are explicatii care tin atat de conjunctura,
de sansa, dar si de personalitatea celui care invinge.
Nascut la Leningrad in 1952, cu un an inaintea mortii lui Stalin, si-a
trait copilaria pe vremea "dezghetului� lui Hrusciov (1953-1964), iar
adolescenta si anii de studiu sub Leonid Brejnev (1964-1982), perioada
nu tocmai fericita pentru Uniunea Sovietica, dar nici pentru intregul
lagar socialist. A fost partas la "perestroica� lui Gorbaciov si si-a
desavarsit ascensiunea sub Boris Eltin, omul
cu votca la "tureac�, dar doritor de o
democratie occidentala intr-o tara,
obisnuita, din veac in veac, doar cu tari.
Fiecare etapa politica si-a pus amprenta
pe evolutia tanarului Volodea, dar fibra sa
puternica, adica crezul intr-o Rusie mareata
nu l-a parasit, fapt care i-a permis sa-si
aleaga o anume cale pe care sa persevereze
fara incetare.
Profesorii, cei din cursurile primare sau
de liceu, nu i-au retinut ceva calitati anume.
Cu alte cuvinte, nimic iesit din comun. Nu
stralucea nici la invatatura, si nici la
comportare. Era chiar prea emotiv si inclinat
spre vorbe urate, spuneau acestia. Ca adolescent,
nu s-a distins, de asemenea, de cei
din generatia lui. Trecea ca un baiat dotat,
caruia insa nu-i placea "sa puna osul�.
Canta la chitara, dadea chiar recitaluri si era
atras de muzica vestica. La scoala, stiintele
sociale il atrageau mai mult decat cele ale
naturii. Ceea ce se stie este ca parintii vroiau
sa-l faca chimist, in vreme ce el dorea sa
devina "cekist�. Este vorba de temuta politie
politica revolutionara a lui Dzerjinski, din anii
1920, care sub Stalin a produs milioane de
victime. A fost predecesoarea KGB-ului. Ca
urmare, imediat dupa terminarea liceului, prin
1970, s-a prezentat la sediul din Leningrad,
interesandu-se cum poate deveni agent KGB.
Ofiterul de acolo l-a sfatuit sa revina dupa
terminarea facultatii, cea mai potrivita fiind,
evident, dreptul. Spre deosebire de anii
preuniversitari, la facultate, tanarul Volodea
n-a pierdut timpul degeaba. N-a ajuns sef
de promotie, in schimb a invatat la perfectie
trei limbi de circulatie internationala: engleza,
germana si franceza, care i-au deschis
culoare nebanuite in munca ce avea sa o
presteze. Dupa facultate, a absolvit si
Institutul pentru Afaceri Militare, cu grad de
locotenent. In acelasi timp, s-a ocupat serios
de sport, practicand artele martiale si
devenind un vestit judokan.
Cu studiile complete este angajat ca
functionar la sediul KGB din Leningrad. Aici,
favorizat de cunoasterea limbilor straine s-a
ocupat de grupurile de straini, iar dupa un
an de instruire la Moscova a fost acceptat
sa lucreze in domeniul contrainformatiilor.
Ca urmare, in 1985 este trimis la Dresda, in
fosta RDG, locul unde tensiunile dintre Est si
Vest dadeau in clocot. Cei aproape cinci ani
pe care i-a petrecut acolo au fost extrem de
importanti pentru pregatirea sa ca luptator
darz pentru ceea ce avea sa vina. Aici a avut
satisfactii profesionale importante, spionandui, deopotriva, pe americani, englezi
si vest-germani, dar si pe cei de la Stasi
(Politia politica a RDG), iar marea lui dezamagire
a fost atunci cand si-a dat seama ca,
in ciuda regimurilor diferite, vest-germanii si
est-germanii colaborau, cum s-ar spune, pe
sub mana, la nivelul cel mai inalt, dovada
fiind creditele secrete, dar foarte consistente,
pe care RFG le oferea RDG, cat si
intentia acestora de a se constitui intr-o
confederatie. Toate acestea departe de
ochii si urechile sovieticilor, semn ca sangele
nu se face apa.
Dupa caderea Zidului Berlinului, la
9 noiembrie 1989, Putin, impreuna cu sotia si
cele doua fiice, revin la Leningrad. Aici are
norocul de a-l reintalni pe profesorul lui de
drept, Anatoli Sobceak, un Soljenitan in
miniatura, fost disident, care a ajuns primar
al Leningradului. Acesta l-a numit consilier
si expert in domeniul afacerilor externe si
relatiilor internationale.
In 1996, Sobceak pierde fotoliul de primar
al Leningradului, devenit intre timp, la
propunerea lui, Sankt-Petersburg, dar nu si
prietenia cu Boris Eltin, caruia il si recomanda
pe Putin, ca "om de incredere�. Eltin
il aduce, in 1997, ca director adjunct al
Administratiei Prezidentiale (un soi de
RAAPPS la noi, dar de alte proportii) si sef al
controlului financiar, unde, in invalmaseala
de acolo, se descurca foarte bine, dand in
acelasi timp impresia ca nu-l intereseaza
Puterea. Cu toate ca Boris Eltin castiga, in
1996, cel de-al doilea mandat, economia
Rusiei mergea din ce in ce mai prost. Pensiile
si salariile nu se mai puteau plati, nemultumirile
populare au crescut, iar tara era in
pragul razboiului civil. Perceput ca un om
forte, Putin primeste noi insarcinari din
partea protectorului sau, pe scara ce avea
sa-l duca in varf de tot. Una dintre acestea
a fost conducerea Comisiei Consiliului
National pentru Securitate in scopul
combaterii coruptiei si a delincventei
financiare. O adevarata proba de foc in
lupta cu rechinii devastatori ai Rusiei, unde,
dupa cum el insusi declara, "era sa-si rupa
gatul�, decizand pentru moment sa iasa din
sistem. In cele din urma a trecut peste acest
moment, iar colonelul Putin (in pofida atator
generali cu multe stele) a fost numit , in 1998,
de catre protectorul sau, director al
Serviciului Federal pentru Securitate - FSB,
in fapt noul KGB, functie in care, de asemenea,
se descurca bine, aplanand numeroase
revolte ale grevistilor, arestand in
acelasi timp lideri de industrii, facuti vinovati
de haosul si coruptia din tara. In acelasi
timp, a reusit sa inabuse si revolta islamicilor
din Caucazul de Nord, in speta a cecenilor,
pe care i-au redus la tacere.
Toate aceste masuri au fost pe placul
poporului, creandu-i astfel o aura de
conducator cu mana forte. Drept urmare,
dupa demisia lui Eltin, in decembrie 1999,
este numit presedinte interimar, pozitie care
l-a favorizat in castigarea alegerilor
prezidentiale din anul 2000, cu un procent
de 52,6 la suta din primul tur.
Intre timp, pretul gazelor si al petrolului a
inceput sa creasca, evident nu datorita lui,
ci conjuncturii pe plan mondial, finantele
Rusiei s-au mai echilibrat. Prin 1997, datoriile
statului erau de 200 de miliarde de dolari, in
timp ce rezervele de valuta ale Rusiei nu
depaseau 15 miliarde de dolari. Treptat,
Putin a reusit astfel sa echilibreze veniturile
celor multi, sa finanteze mai bine sectoarele
de interes general, in primul rand invatamantul
si sanatatea, sa mareasca pensiile
si salariile. Se poate spune ca nu exista o
legatura indisolubila intre politica lui Putin
si cresterea nivelului de viata, dar rusii
percep astfel lucrurile si aceasta l-a
avantajat, aducandu-i mari beneficii in
cariera personala. Ca urmare, este reales
presedinte in legislatura 2004-2008, apoi se
retrage, oarecum formal, din motive constitutionale,
ca prim-ministru intre 2008-2012,
dupa care, din nou, in fotoliul de presedinte,
din 2012 pentru urmatorii sase ani, adica
pana in 2018. Timp suficient sa puna de un
razboi, cum n-a mai cunoscut omenirea.
Aceasta, in situatia in care Statele Unite si
UE vor continua sa se balbaie in aplicarea
de sanctiuni de ochii lumii. Dupa cum s-a
putut observa, pentru a-i scoate din circuit,
rusii trebuie atinsi la buzunar. Daca Putin a
urcat pe val odata cu cresterea pretului
petrolului si gazelor, el ar putea deveni
indezirabil in ochii rusilor atunci cand din
comercializarea acestor produse strategice
nu va mai iesi bunastarea. In acelasi timp,
trebuie stiut ca pana la Urali, Rusia nu
prea dispune de zacaminte, este chiar
saraca. Marile bogatii de tot felul ale sale
se afla in indepartata Siberie, mult mai
aproape de Beijing decat de Moscova.
Concluziile sunt clare.
