Din necunoastere sau din rea-vointa, ungurii arunca, pentru
necazurile lor, vina pe Trianon, fara sa recunoasca faptul ca nu
Trianonul a venit la ei acasa, ci ei s-au indreptat spre el, si cam de
multa vreme. Acolo, la Trianon, pe 4 iunie 1920, nu s-a intamplat altceva
decat s-a consemnat o realitate dictata de necrutatoarea lege a
compensatiei, venita din adancul istoriei, conform careia opresorii,
odata si odata, tot trebuie sa plateasca. Din pacate, scadenta a venit
cam tarziu si, dupa cum s-a vazut, cu mari sacrificii. Asadar, Trianonul,
pentru unguri, precum si celelalte localitati unde s-au semnat tratatele
cu austriecii, germanii, turcii (titulari de imperii), cu bulgarii, nu
constituie cauze, ci efecte. Ceea ce s-a intamplat acolo este un
rezultat al desteptarii popoarelor de a trai fara constrangeri din partea
altora, dorinta celor de un neam, limba si teritoriu de a avea propria
lor tara, aspecte ce au reiesit pregnant din idealurile revolutiei de la
1848, dar si de mai-nainte, directie in care a fost impinsa in continuare
evolutia societatii. In consecinta, imperiile de orice fel trebuiau sa
dispara, doar data era inca nestiuta.
Dintre toate imperiile existente la acea vreme, cel mai vizat a fost al
Austro-Ungariei, pentru ca el semana foarte mult cu firmele de nisa
sau de apartament din zilele noastre, care, in ciuda dimensiunilor lor,
deruleaza afaceri de miliarde. In fond, cine erau Austria si Ungaria?
Doua tari mici care, printr-un concurs de imprejurari nefavorabile ale
istoriei au ajuns pe val, au pus gheara in gatul unor popoare, pe care
apoi nu le-au mai lasat din mana, nici in ruptul capului, exploatandu-le
la sange si umilindu-le secole de-a randul. Iata ce spunea, la 1848,
Fredric Engels, despre imperiul habsburgic: "Monarhia austriaca, acest
complex pestrit rezultat din mosteniri si furtisaguri, acest talmes-balmes
organizat in care se invalmasesc zece limbi si zece natiuni, acest
amestec intamplator de obiceiuri si legi dintre cele mai contradictorii
incepe, in sfarsit, sa se destrame�. Aceasta caracterizare se potriveste
perfect si partenerei ce urma sa vina la carma imperiului. Primul pas a
si fost facut, din timpul revolutiei de la 1848 si finalizat la 1867, prin
impartirea imperiului cu Ungaria (Cisleithania devenind partea austriaca
si Transleithania partea maghiara a acestuia), care, odata intrata in
pielea de titulara de imperiu, prin metodele si tehnicile extrem de perfide
de exploatare si de oprimare, de asimilare, mult mai dure aplicate
natiunilor supuse (romanii ardeleni, slovaci, sarbi, croati, bosniaci,
ruteni), a accentuat si mai mult contradictiile crizei, ducand inevitabil
la sfarsitul amintit. Micile caracatite: austriaca si ungara, si-au intins
tentaculele prea departe, pe teritoriul altor natiuni, de unde-si
extrageau seva exploatarii, iar Trianonul n-a facut altceva decat sa
le rateze, la nivelul propriilor plapumi.
Solicitarea destramarii cu prioritate a imperiului austro-ungar a avut si
o componenta psihologica. Nici cehii si nici slovacii, nici sarbii, dar nici
romanii nu mai puteau suporta jugul unor tari fara putere demografica si
economica, dar beneficiare ale unor conjuncturi nefaste ale istoriei.
Atentatul de la Sarajevo, din 28 iunie 1914, caruia i-au cazut victime
printul mostenitor al imperiului Franz Ferdinand si sotia acestuia, Sofia
de Hohenberg, se inscrie in logica acestor lucruri.
In urma acestui tragic eveniment, pe care unii il asteptau demult,
capetele vulturului bicefal s-au infierbantat si, exact la o luna de la
atentat, adica pe 28 iulie 1914, a inceput "jihadul� impotriva Serbiei,
pentru a o desfiinta. Pedepsirea Serbiei a trezit insa reactii si, in
consecinta, Puterilor Centrale (Austro-Ungaria si Germania, in prima
faza) i s-a opus Antanta (Anglia, Franta si Rusia, care, desi imperiu si
ea, nu putea sa nu reactioneze la atacarea slavilor de sud). In luna
august 1914 se lupta deja pe trei fronturi: de vest, oriental si balcanic.
Austro-Ungaria era angajata atat in Balcani pentru "pedepsirea�
Serbiei, dar si pe cel oriental, alaturi de Germania, contra Rusiei tariste.
Fortele militare ale beligerantilor au atins cifre impresionante. Germania
a mobilizat 3,2 milioane de combatanti, Austro-Ungaria � 2,3 milioane,
iar de partea Antantei: Rusia � 4 milioane, Franta � 2,3 milioane, Anglia �
420.000, Serbia � 325.000, Belgia � 158.000, Muntenegru � 55.000 de
combatanti. Majoritatea soldatilor care compuneau fortele austroungare
faceau parte din natiunile asuprite: de la romani la cehi, sarbi,
slovaci, ruteni, croati etc., obligati sa-si verse sangele; pentru cine?
Primii doi ani de razboi au curs, in general, in favoarea Puterilor Centrale,
iar primul ministru ungar, contele Tisza, intrezarea deja natiunii maghiare
o menire istorica de prim rang. El vedea deja razboiul castigat, pentru
ca, la inceputul lunii august 1916, autoritatile militare ale Puterilor
Centrale detineau o suprafata de 431.000 kmp pe teritoriul Aliatilor:
29.000 kmp in Belgia; 21.000 kmp in Franta; 280.000 kmp in Rusia; 87.000
kmp in Serbia si 14.000 kmp in Muntenegru. In acelasi timp, Antanta
detinea doar 22.000 kmp in Alsacia si Lorena, in Galitia si Bucovina.
Intrarea in razboi a Italiei (iulie 1915) si apoi a Romaniei, la 14 august
1916, a facut insa diferenta in cele din urma. Cu un rege neamt la
conducerea Romaniei, care inclina spre Puterile Centrale, interesul
national i-a obligat pe romani sa aleaga altceva. In consecinta, au
intrat alaturi de Antanta, negociind insa la sange, cu aliatii, reintregirea
tarii, conform principiului wilsonian al nationalitatilor, proces in urma
caruia marimea teritoriului romanesc urma sa se dubleze, prin revenirea
la patria mama a tuturor provinciilor instrainate. Efortul a fost enorm. Au
fost aruncati in lupta 850.000 de soldati si ofiteri romani, dar, dupa cum
spun documentele vremii, cu o dotare precara. Intrarea in razboi, alaturi
de germani si austrieci, a Bulgariei, care vroia recuperarea Dobrogei, a
inrautatit situatia la noi. Lovita din toate partile de catre fortele militare
ale Germaniei, Ungariei si Bulgariei, Romania a pierdut doua treimi din
teritoriul sau, inclusiv Bucurestiul, obligand guvernul sa se retraga la
Iasi. A urmat o iarna cumplita, in 1917, dar cu sprijin francez si in urma
bataliilor de la Oituz, Marasti si Marasesti avute cu nemtii, romanii au
renascut. La fel s-a intamplat si pe celelalte fronturi ale Antantei, incat
victoria finala le suradea acestora, fapt ce s-a si intamplat in toamna
anului 1918, cand Puterile Centrale s-au recunoscut invinse. Principala
cauza a fost veriga slaba, adica reculul constant de pe frontul austroungar,
unde soldatii nationalitatilor exploatate au dezertat in masa, in
tabara inamica. Asa se face ca, la 3 septembrie 1918, circa 130.000 de
soldati si ofiteri cehi si slovaci se aflau deja in tabara opusa, pe fronturile
din Rusia, Franta si Italia, luptand de partea aliatilor. Fenomenul a luat
amploare si la romani, motiv pentru care autoritatile maghiare au introdus
pedeapsa cu moartea prin spanzurare (vezi romanul "Padurea
spanzuratilor� al lui Liviu Rebreanu). Si soldatii unguri au dezertat din
propria armata gasind de cuviinta, la indemnul lui Bela Kun, sa participe,
alaturi de Armata Rosie, la Revolutia Bolsevica, care s-a declansat.
Chiar in Moscova erau prezenti in 1917 peste 50.000 de voluntari unguri.
Participarea a circa 300.000 de soldati unguri, fosti prizonieri, la Marea
revolutie din octombrie avea sa cimenteze intre comunistii sovietici si
unguri o mare prietenie si de lunga durata, care a slujit enorm celor din
urma, in perioada comunista, cu efect nefavorabil asupra noastra, pana
in zilele de azi. Iata ce spunea istoricul englez Seton Watson, inca in
octombrie 1918: "Disolutia monarhiei dunarene s-a desfasurat cu atata
rapiditate incat in prima saptamana a lunii noiembrie 1918 le-a fost greu
Aliatilor sa descopere autoritatea centrala competenta, cu care sa
negocieze armistitiul�. In acelasi timp, istoricul american I.A.S. Grenville
constata tot la acea vreme: "Aliatii si Statele Unite au venit la Paris sa
confirme statele succesorale ale Imperiului austro-ungar�.
Intr-adevar, daca Tratatul de pace cu Ungaria a fost semnat la Trianon,
la 4 iunie 1920, pana la acea data, Cehoslovacia, Iugoslavia si Romania,
ca state succesorale, erau deja constituite prin plebiscite populare. La
noi, memorabilul act de la 1 Decembrie 1918, cand s-a consimtit si
consfintit unirea tuturor provinciilor rezultate din disolutia imperiului
austro-ungar si tarist, faurindu-se Romania Mare, s-a petrecut cu un an
si jumatate inainte de Trianon. In consecinta, chiar daca ar pieri
Trianonul, asa cum doresc unii, ar ramane realitatea de dinaintea lui,
pe care nimeni n-are dreptul sa o ignore si sa o conteste.
