DE S-AR PUTEA

Preamaritul de-o sa-mi deie inmiita lui putere

Sa te-nviu pe loc as face-o, si un pumn de ani avere

Ti-as mai da sa duci in spate, sa visezi ca-n nemurire

Sa te duci, de asta lume mi te-o vrea sa-i fii solie.

Ca doar tu imi stii ca nimeni harta celor infinituri

Cand umblat-ai cu-a ta minte sa dezlegi a sale mituri

Si prin Caile Lactee drum facut-ai de iubire,

Intorcand a lumii timpuri spre a ta copilarie.

Si-un Luceafar coborat-ai din neanturi lucitoare

Cu iubire suflet tanar de fecioara sa-nfioare,

Sa se-mbete-n fericire si-n iatacul cel ascuns

Schimb sa dea pe-o sarutare, nemurirea lui de sus.

Ne-a mai dus prin codri negri si la margine de mare

Sa-i cunoastem inceputul si sfarsitul de carare,

Si-n istorie cu sine ars-am inima in para

Sa-nstelam pe veci trecutul cu iubirea lui de tara.

Nu sunt eu nici Preamaritul si nici am a Lui putere,

Dar a tale versuri toate indulcite-n a lor miere

Inalta-vor a mea minte searbada, neparguita

Catre caile celeste ce-i in toate vesnicita,

Ca sa vad nemarginirea intinzandu-se-n miscare

Si nimicul care suntem pe a timpului carare,

Doar atuncea vom pricepe cate-au stat in el tacand

Si-nfinitul cum strapuns-a cu sclipirile-i de gand.

Fara el, in veci ramanem prinsi in tina framantata,

Si in nopti neadormite, sus pe bolta instelata

Vom vedea doar galbeni astri, stand sleiti si-n nemiscare

Negandind ca, si pe-acolo, viata-ntinde-a ei hotare.

Infratiti cu Eminescu in lungimea unui vers

Vesnicie ii vom face, nelasandu-l lumii sters,

Leac la suflet il vom pune, si-n fantana unui gand

Zburator cu negre plete, indragi-l-om vremi la rand.

Lasă un comentariu