Preamaritul de-o sa-mi deie inmiita lui putere
Sa te-nviu pe loc as face-o, si un pumn de ani avere
Ti-as mai da sa duci in spate, sa visezi ca-n nemurire
Sa te duci, de asta lume mi te-o vrea sa-i fii solie.
Ca doar tu imi stii ca nimeni harta celor infinituri
Cand umblat-ai cu-a ta minte sa dezlegi a sale mituri
Si prin Caile Lactee drum facut-ai de iubire,
Intorcand a lumii timpuri spre a ta copilarie.
Si-un Luceafar coborat-ai din neanturi lucitoare
Cu iubire suflet tanar de fecioara sa-nfioare,
Sa se-mbete-n fericire si-n iatacul cel ascuns
Schimb sa dea pe-o sarutare, nemurirea lui de sus.
Ne-a mai dus prin codri negri si la margine de mare
Sa-i cunoastem inceputul si sfarsitul de carare,
Si-n istorie cu sine ars-am inima in para
Sa-nstelam pe veci trecutul cu iubirea lui de tara.
Nu sunt eu nici Preamaritul si nici am a Lui putere,
Dar a tale versuri toate indulcite-n a lor miere
Inalta-vor a mea minte searbada, neparguita
Catre caile celeste ce-i in toate vesnicita,
Ca sa vad nemarginirea intinzandu-se-n miscare
Si nimicul care suntem pe a timpului carare,
Doar atuncea vom pricepe cate-au stat in el tacand
Si-nfinitul cum strapuns-a cu sclipirile-i de gand.
Fara el, in veci ramanem prinsi in tina framantata,
Si in nopti neadormite, sus pe bolta instelata
Vom vedea doar galbeni astri, stand sleiti si-n nemiscare
Negandind ca, si pe-acolo, viata-ntinde-a ei hotare.
Infratiti cu Eminescu in lungimea unui vers
Vesnicie ii vom face, nelasandu-l lumii sters,
Leac la suflet il vom pune, si-n fantana unui gand
Zburator cu negre plete, indragi-l-om vremi la rand.
