N-am sa pot vedea niciodata vreo piesa
de Caragiale fara sa-mi aduc aminte de
lectura profesoarei mele de romana din
"Mihai Viteazul�. N-am sa ma emotionez
vreodata intr-un muzeu de istorie fara sa-mi
aduc aminte cu drag de Mos Mugur,
profesorul cel mai iubit dintre toti. Si chiar
cand am sa urasc ceva din toata fiinta mea,
n-am sa urasc mai mult decat am urat
matematica, la 18 ani, cand era ea sau
prietena mea. Fara sa pot alege, ca aveam
examen de admitere!
Se vorbeste mult zilele astea despre
profesoara care ar fi pretins un cadou mai
frumos la sfarsit de an. Dar nu se vorbeste
deloc despre cadoul urat pe care Romania il
face in fiecare zi dascalilor ei: Viata lor.
Da, chiar viata lor, asa cum e ea acum. V-ati
intrebat vreodata care e diferenta intre
promisiunea meseriei de profesor si realitatea
ei, cu adevarat? V-ati gandit vreodata ca
pentru un copil care isi iubeste profesorul si
chiar reuseste sa ajunga ca el, rezultatul e de
cele mai multe ori nefericirea? V-ati gandit la
cum se simte un om caruia, in afara de tot mai
putini dintre elevii lui, aproape nimeni in restul
societatii nu-i acorda respect? V-ati intrebat
cum pleaca acasa in fiecare seara un
intelectual al carui statut de profesor e luat in
ras de gloata care nici macar nu mai are vreun
motiv sa-si aminteasca la ce e buna invatatura?
Ganditi-va cum e ca in fiecare zi sa realizezi
ca in jurul tau respectul ajunge la loazele
cu relatii si pozitii nemeritate. Ca functiile
merg la canaliile de partid capabile de
orice mizerie. Ca banii ajung la analfabeti.
Si ca viitorul nostru, al tuturor, e girat de
repetenti si impostori.
Ganditi-va cum e sa stii, ca dascal, cate
parale face fiecare dintre cei care au ajuns in
posesia acestei tari. Doar deschizand televizorul
si urmarindu-le gramatica si ideatia.
Ganditi-va cum e sa stii ca, orice ai face,
respectul majoritatii producatoare de lana
(caci ce altceva pot face oile?) va merge la
astia. La cei care nu stiu, dar se bat cu pumnii
in piept, pentru ca doar el nu suna a gol. La
elevii cei mai prosti ai natiunii, datatori dintr-o
data de modele, ctitori de capele, inventatori
de tunuri si tepe si loaze care-ti rad in nas:
"Da, bah, n-am avut nevoie de invatatura!
M-am descurcat!�.
Despre asta e vorba. Nu despre salariul
mic si privatiuni. Ci despre constiinta ca
dimineata, cand ajungi la catedra si ridici
capul la copiii tai (da, pentru un dascal
adevarat chiar sunt copiii LUI), e tot mai greu,
cu fiecare zi, sa le spui fraza care te-a adus
si pe tine in aceasta meserie:
"Dragii mei, scoala te face cu adevarat om��
