De mult nu mi-a dat sa vad, sa pipai cu mintea si ochii o astfel de
carte: "Poporul de prosti versus Eminescu� al carei autor este poetul
Razvan Ducan. El ne aduce intr-un joc cronologic trecerea Eminescului
Domn prin asta lume
ciuntita, in care timpul
isi are necuprinderea
lui, netinand cont de
zodiile plasmuirii facerii
omului nu rareori
colbuit de uitare,
stiindu-l atat de trecator,
atat de efemer.
Eminescu, pentru
poporul roman, nu a
avut platfus in talpa,
si nici calcaie zeiesti
ca sa dainuie si sa
moara precum viteazul Achille rapus de-o sageata, ci doar pana inmuiata
in cerneala tacerilor geniului, mai inainte de toate, intr-un timp in care
izvorul nasterii Limbii Romane era la inceput de limpeziri, oglindind
cerurile poemelor intr-un timp cum spune poetul Razvan Ducan: "Calin
Nebunul calarea un Cal Troian, pe cand amintirile isi croiau amoruri�.
O lume cu nimic mai rea decat astazi, in care sperjurul increngaturilor
plamadea poetului Eminescu viitoarele cazne otravite de miasmele
raului. Eminescu a avut un timp doar al lui, uneori asemuindu-l Iisusului
Domn, cel care, prin jertfa rastignirii pe Crucea Golgotei, a mantuit
lumea, ridicand-o din pacatul primordial al pierzaniei. Tot asa domnul
Limbii Romane ne-a redat noua, romanilor, demnitatea, sentimentul
universalitatii si al geniului. Cat adevar in ceea ce a scris! Domneste
si astazi aceeasi degringolada, colcaie tradarea, sperjurul, risipirea si
vanzarea de tara. Nimic nou sub soare, acelasi de-a una popor mandru
si drept in care unii au mai mult decat altii, iar facerea primenirii a luat
chipul insfintit in care zamislirea demnitatii si-a ales propria-i matrice
a Limbii Romane pe chiar domnul Eminescu.
Poetul Ducan a trecut prin fiorul redesteptarii imaginea inceputului
prunc, pentru care "plopii la numaratoare ii ieseau intotdeauna fara
sot�, iar "magii vorbelor maiestre au venit la patul lui/prefigurand un
Craciun al Literaturii Romane�. Haladuind cu visarea peste intinderi
de dulce Romanie, inviind culorile triste ale tacerilor in "lacul codrilor
albastru incarcat cu flori de nuferi�, avandu-i aproape pe alti iubitori
de cuvant, inca de cand si Caragiale si el, poetul, iubeau aceeasi
Veronica. Razvan Ducan se deda la o radiografie aspra intr-un tinut
arid in care cuvintele au devenit liant de iubire, traind insufletit cu
dorul si iubirea de tara intr-o vreme in care "intre Tisa si Nistru/ i s-a
catalogat plansu sinistru�. Si, Doamne, cati nu au incercat sa-i
risipeasca diamantele scrisului, precum creierul sau uitat pe-un pervaz
de fereastra, neuronii luandu-si zborul pe-o raza solara spre
necuprinderea universului, luceferind poetul in ani de lumina
a-nsingurare, strajuind din inalturi poema ridicarii spre nemurirea
neamului sau. Iar visele, nazuintele, temerile poetului, cati din cei
care au venit dupa el rastalmacindu-i cuvantul, incercand sa-i inchida
necuprinderea in tot felul de studii, luandu-se la harta, fie pentru un
singur cuvant, tomuri de carti pe ale caror coperti sta inramat si
incrucit versul dorului, lacrima nestearsa pe obraz primenit cat o
Romanie dodoloata. Ca un colind de trezvie in care "O altfel de Marie
nastea simplu, acasa/Viitor Domn de vita aleasa/ Asa s-a ivit cel ce
fusese sortit/ Sa scrie poeme cu nimb aurit�. Trecand maiestuos cu a
lui frunte ganditoare si privire patrunzatoare, peste care lumea
copilariei isi face cuibar de uimire "Strofelor cu saltaretele dactile/
vaze le-a pus, pentru�nflorire�, haladuind apasat peste pamantul sfant
al indurarilor "jucand cadru cu cadru/tot nestiut sa fie/tot regele din
teatru�, ramanandu-i poetului Ducan sa descopere aievea imagini in
care privirea Eminescului Domn, uimit de frumusetea si simplitatea
oamenilor locului, auzindu-le la targuri si balciuri voroava cuminte si
asezata, le-a sfintit trecerea "Miroase a tei oraselul meu de provincie, /
Pe unde Eminescu a trecut candva, / Sa duca la Blaj o parte din sine, /
O parte din Blaj cu sine sa ia�. In trecerea lui prin Targu-Mures, a
poposit la masa acelui local numit Calul Balan, intr-un oras in care
astazi impaienjenita tristete si-a pus lintoliul prafuit ca pe scrisul
acelei placi comemorative montate pe zidul cladirii, care putini o mai
vad. Stiind ca, mai nou, in tara tristetii si nimanui, privitul in pamant a
devenit uzuala povara de ganduri a tot mai multora dintre noi, Eminescu
ne imbie la redesteptare, prin care lumina scutura sumanul poverii
atatora suferinte. Amintindu-si de blajinii tarani, cei care i-au uimit
privirea "cu albul camesilor de canepa aspra�, lasand prin trecerea
sa, in tinuturi de basm, miros de floare de tei in care a strans in causul
palmelor sale dorul de leganare a codrilor de visare "saracii bogati
din toate timpurile /au ramas cu cartile de istorie /in care si-au ordonat
orgoliile /morminte fara valoare/Moliile�.
"Eminescu levita/ Se ridica din cand in cand de la pamant/si intra in
tagma ingerilor/ unde a si ramas pe vecie, stralucitoare faclie�.
Descriind prietenia intre Eminescu si Creanga, crangurind pe aleile
Copoului Iesilor, cu acel sugubat accent moldovinesc, lasand in urmale
Bojdeuca din Ticau, imbracata in puzderii de stele ale atator nopti
de veghere. Noaptea era cu fruntea lipita de astri, adunand licurici
din iarba de departe, credinta lui zugravea biserici in care lumina lunii
trona inchipuirea, asteptand zorile in colind de buna vestire. Razvan
Ducan � poetul, ni se destainuie, spunandu-ne ca i-au ramas lipite de
suflet poemele despre Eminescu, "singurele ce au scapat de gaura
neagra/A iubirii mele de el�. Eminescu in demiurga-i creatie, dupa
poetul Razvan Ducan, ar fi trebuit zamislit fara forme, fara timp, fara
nume, si poate doar asa dainuirea in lumea realului capata
consistenta. "Eminescu, acum/ Bronzat de timp, ne priveste din bronz/
Si impietrit ne priveste din piatra,/Din miile de ipostaze ne priveste,/
dar are o privire-nlacrimata. (�.)�
