In Tara Fagilor ivit,
Ca-n basme, un copil-minune;
Strabunii ni l-au daruit,
Sa fie-o stea ce nu apune.
Adolescent, spre Blaj porni
Cand infloreau prin lanuri macii,
Ca Mica Roma deveni,
Faclia gintei fostei Dacii.
El strabatu in lung si-n lat
Mosia noastra stramoseasca
Si-ncrezator a cautat
Comori de limba romaneasca.
Trecutul ni l-a evocat
In maretia-i legendara
Si-n suflete ne-a picurat
Fiorul dragostei de tara.
Slavind osteni si domnitori,
Ce-au aparat tara si neamul
De numerosi invadatori,
Avand ca prieteni "raul, ramul�.
Slavi si codrul-imparat
Vazandu-l cum intinereste,
Doar omul e fatal legat
De timpul ce-l imbatraneste.
Ca-n vis, Poetu-a fost cuprins
De dorul unei "flori albastre�,
Cea care, tandru, l-a convins
Ca fericirea nu e-n astre.
Doi ochi albastri l-au vrajit
Chiar de la prima-ntrevedere
Si-un "farmec sfant� i-a harazit
Si bucurie, si durere.
De-atunci, din teii infloriti,
Cad flori pe crestet si in gene
Perechilor de-ndragostiti,
De Feti-Frumosi si Cosanzene
Si-n nopti, din cerul instelat,
Adesea, cate-o stea se frange,
Iar un Luceafar intristat,
In departari, iubirea-si plange.
Albastre piscuri a atins
Cu aripa gandirii sale,
Dar omul � geniu - ajunse-nvins
De solitudine si jale.
Cand i-a ramas "un singur dor�
- Nirvana sacra s-o gaseasca �
Nu vru un plans de muritor,
Ci codru-n toamne sa-l jeleasca.
