E M I N E S C U

In Tara Fagilor ivit,

Ca-n basme, un copil-minune;

Strabunii ni l-au daruit,

Sa fie-o stea ce nu apune.

Adolescent, spre Blaj porni

Cand infloreau prin lanuri macii,

Ca Mica Roma deveni,

Faclia gintei fostei Dacii.

El strabatu in lung si-n lat

Mosia noastra stramoseasca

Si-ncrezator a cautat

Comori de limba romaneasca.

Trecutul ni l-a evocat

In maretia-i legendara

Si-n suflete ne-a picurat

Fiorul dragostei de tara.

Slavind osteni si domnitori,

Ce-au aparat tara si neamul

De numerosi invadatori,

Avand ca prieteni "raul, ramul�.

Slavi si codrul-imparat

Vazandu-l cum intinereste,

Doar omul e fatal legat

De timpul ce-l imbatraneste.

Ca-n vis, Poetu-a fost cuprins

De dorul unei "flori albastre�,

Cea care, tandru, l-a convins

Ca fericirea nu e-n astre.

Doi ochi albastri l-au vrajit

Chiar de la prima-ntrevedere

Si-un "farmec sfant� i-a harazit

Si bucurie, si durere.

De-atunci, din teii infloriti,

Cad flori pe crestet si in gene

Perechilor de-ndragostiti,

De Feti-Frumosi si Cosanzene

Si-n nopti, din cerul instelat,

Adesea, cate-o stea se frange,

Iar un Luceafar intristat,

In departari, iubirea-si plange.

Albastre piscuri a atins

Cu aripa gandirii sale,

Dar omul � geniu - ajunse-nvins

De solitudine si jale.

Cand i-a ramas "un singur dor�

- Nirvana sacra s-o gaseasca �

Nu vru un plans de muritor,

Ci codru-n toamne sa-l jeleasca.

Lasă un comentariu