TEAMA DE DISPARITIE I-A TRANSFORMAT IN ASIMILATORI FARA PERECHE

Atitudinea de continua neliniste si profunda nemultumire a
maghiarilor (este vorba atat de cei din tara-mama, cat si de cei
din tarile in care sunt constituiti in comunitati, dar si de pretutindeni)
fata de ceea ce le-a oferit istoria ultimelor vremuri pare a fi similara cu
drama adultilor cu o copilarie nefericita, abuzati intr-un fel sau altul.
Este stiut ca acestia poarta cu stoicism toata viata amprenta
nenorocirilor ce li s-au produs in tinerete, afectandu-le comportamentul
de-a lungul intregii existente.
Mergand pe firul istoriei, constatam ca, de la plecarea din Masivul
Altai, situat in sud-vestul Mongoliei, apoi din nordul Muntilor Urali si
pana sa ajunga in Europa, in anul 896 (este vorba de alti circa o mie de
ani, anteriori), ungurilor li s-au intamplat foarte multe nenorociri, si de
multe ori "au vazut moartea cu ochii�. Aceasta, pentru ca semintiile cu
care au intrat in contact sau cu care s-au confruntat proveneau si ele
din acelasi nucleu dur, al mongolo-turanicilor, care nu cunosteau ce
inseamna duhul blandetii in tratarea adversarilor. In acelasi timp,
convietuirea, fie impusa sau benevola, insemna transmiterea de
amprente dure din partea dominatorului, care se imprimau adanc in
mentalul si comportamentul celui dominat. Cei cu care au convietuit
pe itinerariul spre Europa sunt binecunoscutii: turci, bulgari, pecenegi,
kazari si avari etc., nu mai putin razboinici unii ca altii.
Autorii insisi ai Istoriei natiunii maghiare ne vorbesc de tragedia pe
care au suferit-o stramosii lor in ultima parte a drumului spre Panonia.
Asa de pilda, ei au fost nevoiti sa-si intrerupa
sederea de o jumatate de secol din Lebedia
(zona situata intre Don si Nipru, unde au ajuns
prin anul 830 e.n., cu aprobarea kazarilor, sub
stapanirea carora intrasera), din cauza presiunii
pecenegilor care le purtau sambetele. Asa au
ajuns ei in Campia Atelcuz, in sudul actualei
Basarabii (Buceag), deci pe la anul 880, unde
de asemenea n-au avut zile bune din cauza
aceluias dusman, la care s-au aliniat bulgarii,
veniti si ei de departe, dar inaintea lor. Iata pe
scurt povestea. Socotiti ca buni luptatori (vezi
efectul de hoarda), Bizantul i-a folosit in lupta
impotriva Imperiului Bulgar, care devenise o
putere la gurile Dunarii de Jos. "O astfel
de alianta cu Bizantul avea sa insemne un
eveniment crucial in istoria natiunii maghiare,
afirma istoricii unguri. In timp ce armata maghiara
lupta pe pamant strain sub conducerea lui Arpad,
repurtand chiar doua mari victorii, bulgarii, aliati
cu pecenegii, au patruns miseleste in Etelkoz si au
masacrat o buna parte din maghiarimea ramasa
fara aparare. Zguduiti de aceasta lovitura
neasteptata, continua autorii, stramosii nostri
isi dadura seama ca nu mai pot trai linistiti in
Etelkoz, intre bulgari si pecenegi, si hotarara
sa-si caute alta patrie. Venirea in noua patrie a
avut loc in anul 896, dupa trecerea Carpatilor
prin pasul Vereczke (actuala Ucraina), sub
conducerea lui Arpad�.
Tragedia, spun documentele istorice, a fost
mare intrucat razbunatorii regelui Simeon al
bulgarilor, capturat si inchis intr-o fortareata,
au distrus toate familiile lor si i-au alungat pe
batranii ramasi in paza salasurilor lor. Ca urmare,
plecarea spre Panonia s-a facut in graba si cu
un efectiv mic. Istoricii unguri vorbesc de un
numar cuprins intre 250-500 de mii de suflete,
iar ceilalti de pana la o suta de mii.
Ajunsi in Panonia, ungurii s-au refacut in timp
relativ scurt (36 de ani), daca avem in vedere ca
in anul 932 ii intalnim efectuand o adevarata
cruciada prin Europa, infrangandu-i pe franci si
alamani si ajungand pana la Oceanul Atlantic,
cu retur prin nordul Italiei. Acest moment urma
sa fie si ultimul lor apogeu in mileniu care se
incheia, dat fiind faptul ca intre timp occidentalii
si-au perfectionat tehnica si tactica militara,
adaptand-o la atacurile tip hoarda, organizare
specifica asiaticilor, care le-au dat, vreme destul
de indelungata, castig de cauza maghiarilor. Prin
inlocuirea cavaleriei grele cu cea usoara
europenii au reusit sa stopeze atacurile de jaf
ale ungurilor. Astfel, dupa cum spun sursele
istorice, in 933, regele german Henric Pasararul
a zdrobit cavaleria ungara aventurata pe
teritoriul sau. In 938 ungurii sufera o infrangere
in Saxonia, apoi in 944 in Carinthia (sudul
Austriei de azi), din partea Sloveniei. Insa cea mai
mare pierdere au suferit-o ungurii in lupta cu
germanii, la Augsburg, in anul 955. Sirul insucceselor
a continuat apoi cu infrangerile grave in expeditiile
spre Bizant din intervalul anilor 958-968.
Aceasta acumulare de insuccese militare a
dus uniunea tribala maghiara la un pas de
destramare, ceea ce ar fi avut drept consecinta
disparitia ungurilor din Europa, similara cu cea
a hunilor. Meritul de a reunifica fortele maghiare
in acel moment crucial al existentei lor intr-un stat
unitar revine, dupa cum spun sursele maghiare,
voievodului Geza si mai ales fiului sau Vajk, devenit
prin increstinare, Istvan, viitorul Stefan cel Sfant.
Increstinarea de la 1001 a fost salvatoare.
Odata ajunsi sub cupola occidentala si odata
cu noul mileniu, ungurii intra intr-o noua etapa
a istoriei lor, glorioasa. Folositi drept varf de
lance impotriva ortodoxismului, ce se profila deja
dupa schisma din 1054, ungurii au fost orientati
spre tarile "schismatice�, din jurul lor care nu
erau altele decat Transilvania, Serbia, Croatia,
Slovacia, Slovenia, Bosnia si Hertegovina, unde
ortodoxismul s-a instalat mai ales sub presiunea
taratului bulgar. Lasati sa se manifeste liberi si
cu un puternic sprijin papal, ungurii au reusit
ca in cateva secole sa cucereasca cam tot ce
aveau imprejur, teritorii ale altor popoare pe
care, insa, odata ce si le-au adjudecat prin
cotropire, le-au considerat ca pe ale lor, pe
temelia carora au zidit efemera Ungarie Mare,
ajunsa la apogeu sub domnia regelui Matei
Corvin (1458-1490).
Cucerirea acestor teritorii n-a fost usoara,
dovada ca a durat cateva secole, ceea ce, la
apetitul si la tenacitatea ungurilor, nu era prea
mult. Numai ca, atat spatiul cotropit, cat si
populatiile supuse si de diferite nationalitati
erau de cateva ori mai mari decat potentialul
maghiar. Este vorba de stapanirea, de catre o
mana de oameni, a unui adevarat imperiu, de
368.000 kmp, adica de 4 ori mai mare decat
suprafata propriei tari. In consecinta, era vorba
de gasirea unui model viabil de mentinere sub
control a mai multor majoritati de catre o
minoritate, ce nu se ridica la mai mult de un
sfert din totalul populatiei. Vazandu-se cu o
palarie pe cap prea mare si de teama de a nu o
pierde sau de a nu se sufoca sub apasarea ei,
deci cu spaima in san de a nu se vedea striviti
de aceasta povara, ungurii au inventat acea
masina diabolica de sporire a efectivului
propriei natii prin distrugerea efectivelor
celorlalte. De altfel, gandul lor de inceput parea
a fi o incercare efemera de trecere in masa,
prin lepadare a identitatii nationale din partea
celorlalti: romani, sarbi, slovaci, sloveni, croati,
germani rusi, evrei etc., lucru ce nu s-a
intamplat, obligandu-i la o strategie personalizata,
de la om la om, sau comunitati mai
mici, sub imperiul unor avantaje. Procesul s-a
inscris in istorie de o duritate deosebita, pentru
ca in cea mai mare parte el a imbracat haina
maghiarizarii fortate, care a implicat drame de
nedescris. Trebuie insa recunoscut ca in toate
natiile au fost si indivizi care, de dragul unor
avantaje, s-au inscris in randul celor care au
ingrosat benevol maghiarimea. De altfel este
cunoscut faptul ca cele mai importante
personalitati ale maghiarilor au provenit, de-a
lungul vremii, din randul celorlalte natiuni, prin
procesul de asimilare. Asa de pilda, cel mai
mare rege al ungurilor este nimeni altul decat
romanul la origine, Matei Corvin. De asemenea,
marele lor poet national, Pet�fi Sandor este sarb,
iar Kosuth Lajos, conducatorul Revolutiei de la
1848, este slovac. Generalul Bem, de trista
amintire, este polonez, in timp ce din cei 13
generali executati de catre austrieci la Arad,
pe care maghiarimea ii comemoreaza cu mare
fast, niciunul nu era maghiar. Venind mai aproape,
insusi dictatorul Horthy Miklos a provenit dintr-o
familie de romani din Baia Mare, maghiarizata
imediat dupa 1848. Exemplele ar putea continua.
Masuratorile antropologice facute pe persoanele
de etnie maghiara arata ca doar 10 la
suta din acestia pastreaza caracteristicile
biologice ale stramosilor ungurilor.
Ca au fost de-a lungul veacurilor maestri de
neintrecut in "fabricarea de unguri� din alte
natii o dovedesc din plin realitatile noastre
transilvanene. Secuimea si Valea Nirajului sunt
exemplele cele mai elocvente. Cu toate ca
lucrurile s-au schimbat, masinaria asimilarii
etnice continua sa functioneze la ei, chiar si in
aceste vremuri de restriste. Faptul ca randamentul
nu mai este acelasi ii fac pe maghiari sa
intre in panica, punand scaderea efectivului
compatriotilor pe seama unui fals proces de
asimilare, ale caror victime ar fi ei de data
aceasta. Un punct de vedere demagogic si
mincinos. Teama de disparitie, ce exista in
subconstientul fiecarei natiuni, este foarte bine
cultivata si exploatata de catre actualii lideri
maghiari de toate culorile politice, care prin
discursurile lor, mai ales in preajma confruntarilor
electorale, o induc in randul maghiarimii,
determinand reactii si nelinisti in comportamentul
lor, printre care separatismul si dorinta
de enclavizare pentru autoconservare, teama
de asimilare. O spaima inchipuita care are
efecte negative asupra relatiilor interetnice si
a climatului de convietuire. Pentru ca nelinistea
maghiarilor are efecte directe si asupra linistii
noastre, a bunului mers al tarii.

Lasă un comentariu