Mai veche decat vechimea, ramas de pe vremea inceputurilor
noastre, cultul mortilor este cel care ne-a insotit si ne va insoti mereu
vremelnica noastra existenta, pentru ca mereu si mereu vom avea pe
cineva drag noua plecat sa-si vesniceasca somnul sub coasta unui
deal, in umbroase tintirime din frumosul, doritul si patimitul nostru
Ardeal. Acolo, neuitatii nostri parinti isi torc somnul de veci dimpreuna
cu toti cei pe care neamul acesta i-a avut, nascand si umpland din
fantana timpului acea nestiuta lume pe care noi ne-o dorim mai buna
si mai frumoasa decat cea in care vietuim acum.
Pe ei, lacrimatii nostri cei dragi ii purtam mereu in umbra tainuitului
gand, cerandu-le cu crestineasca smerenie si sfiiciune iertare daca
le-am gresit cu ceva, iar in rugile noastre cele curate si adevarate
inaltate la Maritul, nadajduim ca El, Iertatorul nostru cel bun, sa se
milostiveasca a-i ierta de lumestile lor pacate, pentru a-si gasi odihna
in raiurile Sale cele fara de sfarsit.
Si poate tocmai de aceea in datina noastra strabuna s-a statornicit
din neam in neam, ca in miez de toamna, lor, celor plecati spre
necuprinsele ceruri, sa le fie harazit o zi anume de cinstire, zi in care
noi, norocosii cei vii sa-i cautam pe ei, vesnicitii nemuririi, pentru a sta
o clipita vremelnica impreuna. Si acolo, la umbra crucii lor, in boaba
lacrimilor venite din fantana sufletului nostru, sa punem ruga si iertare,
smerenie si recunostinta pentru tot si toate cate ei ne-au dat si ne-au
lasat in trecatoarea lor viata prin aceasta mincinoasa si nemernica
lume, sa ne mai povestim in gand de cate le-am mai facut si desfacut
pe-aici in miscatoarea vreme cea plina de truda si nenoroc. Si asa,
impacati ca ne-am facut datoria crestineasca, sa nadajduim ca vom
fi pentru o clipa parte din marea bunatate cereasca, cea din care
izvorasc toate cele pe care Maritul le asteapta sa le facem in faptele
noastre cele de zi cu zi.
Iar daca noi, cei intomnati in vreme suntem imbucurati de Domnul
cu nepoti, sa-i ducem si pe ei la insfintitele morminte, pentru a-i invata
ca neamul nostru cel mutat la ceruri trebuie cinstit si pretuit pentru
toate cate a facut pentru noi in aceasta lume, pentru toate comorile
de gand si fapta pe care n-i le-au lasat, pentru mierea de invatatura
stransa din florile timpului lor, pentru tot si toate cele cate nu au murit
odata cu ei. Iar mai presus de toate sa-i invatam a simti ca pe umerii lor
stam noi si vor sta deopotriva si ei, ca din firava lor urma am facut
astazi cararea vietii noastre, ca exemplul lor ne da imbarbatarea,
curajul si taria trebuincioasa pentru a trece prin cumpene de vreme.
Lor le destainuim in taina necazurile si nevoile prin care trecem si
uneori de la ei asteptam povata cea salvatoare care sa ne scoata la
liman. Daca toate astea fi-vor invatate de urmasi, sa fiti siguri ca vom
fi mereu legati de insfintita noastra tarana, de bunii si strabunii nostri
cei mereu traitori aici in vesnicia cuibarului care ne va nemuri peste
veacurile care vor veni, ca fara ei, fara aceasta sfanta avere ce ne-au
lasat-o, noi am fi nimicuri, ratacita turma in furtuna vremilor cele mereu
schimbatoare.
Face-ti-va, asadar, dreapta si cuvenita voastra datorie fata de
memoria celor care pana mai ieri mai erau prin preajma noastra, bucurosi
ca viata ii mai tine prin aceasta lume, pentru ca nu se stie cand veti fi si
voi in lumea lor. Si daca in fierbintela lacrimii voastre va fi si-o ruga de
iertare fata de ei, fi-ti siguri ca, in bunatatea lor, cei dusi la ceruri va vor
ierta sarutandu-va sufletul vostru cel bun cu un dulce mangaiat.
