Pierzandu-si viata neasteptat, arhitecta Casei
Poporului, Anca Petrescu, mi-a trimis gandul inapoi la
un moment in care pulsul vietii clocotea in ea la cota
cea mai inalta.
Prin largul fluviu al evenimentelor vietii noastre
trecatoare, din cand in cand, gandul are acest bun
obicei sa se opreasca la cate un fapt de viata deosebit
pentru a-i asculta pulsul, pentru a-i lumina adancurile,
incercand sa prinda firele intelegerii si ale mersului
lumii acesteia si nu de putine ori cu intentia de a-l
avea model. Unele ar putea fi chiar modele stralucite,
bune de asezat in manualele scolare, modele de care
avem nevoie pentru a infaptui implinirea unui vis inalt.
Prin anul 1978, prietenul meu bun, medicul
oftalmolog Coriolan Bucur, mi-a inlesnit prilejul de a
intalni un asemenea moment. Fiul sau, Petrisor Bucur,
tanar inginer electronist in Bucuresti, era pe punctul
de a fi dat afara din serviciu pentru absente de la
locul de munca si, ca orice tata, era nelinistit. Petrisor
fusese rugat de Anca Petrescu sa lucreze la o
macheta pentru viitoarea Casa a Poporului. Anca isi
adunase langa ea un numar de tineri si impreuna
lucrau cu aripi intinse pana in slava cerului. N-a fost
cu putinta ca Petrisor sa se rupa de entuziasmul care
fierbea in clocot ca si-a pierdut serviciul, la fel si Anca.
Nimic insa nu putea pune stavila implinirii unui ideal
tesut din cele mai frumoase vise. Pe atunci Anca era
pe la inceputul carierei sale, avea cam 29 de ani si
doar cinci ani de vechime in "campul muncii�.
Fiecare avem in viata momente de rascruce
hotaratoare. Cand Anca a simtit ca pentru ea a sosit
un asemenea moment, s-a implicat cu intreaga ei fiinta,
sperand ca va fi acceptata sa lucreze alaturi de alti
arhitecti. Asupra acestui moment crucial de viata
m-am oprit, pentru ca merita privit in toate dimensiunile
lui. El face parte din randul acelor momente care ajuta
la ridicarea spirituala pe culmile desavarsirii.
Anca si-a golit casa si a inceput sa lucreze febril la
proiectul care intruchipa viitoarea cladire cu care
trebuia sa se prezinte in scurt timp la concurs alaturi
de nume grele ale arhitecturii noastre. Ceausescu era
nerabdator sa inceapa lucrarile constructiei la care
visa cu mare pasiune si a scurtat noul termen de
prezentare al machetelor. Dar, bomba, concursul s-a
tinut fara ca Anca sa afle. Cu toate astea, ea nu s-a
descurajat. Ceausescu nu se hotarase, asa ca mai
tragea nadejde la o alta faza a concursului si lucra
febril zi si noapte, cu o chemare care nu ii dadea ragaz.
Prietenul meu, Coriolan Bucur, desi era suparat ca
Petrisor isi pierduse serviciul, spera inca in reusita
stradaniei lor. O cunostea pe Anca de la venirea ei pe
lume, era fiica prietenului sau, medic ginecolog, de
care era legat prin multe amintiri din perioada grea
cand profesau in Sighisoara. Si mai stia ceva doctorul
Bucur, ca Anca si Petrisor faceau parte dintr-un grup
de copii eminenti ai Sighisoarei, carora o zana buna
le-a ursit urcusul performantei depline prin propriile
lor forte. Se intrezarea de pe atunci inchegarea
puternicei personalitati a indragitei Eugenia Voda,
critic de film si realizator TV de renume, si a lui Cristian
Mandeal, care, desi foarte tanar, devenise dirijorul
Orchestrei Filarmonice din Bucuresti, cu recunoastere
internationala. Mai era Rodica Albu, critic de arta, in
plina ascensiune, si numele ei, ca si cel al lui Petrisor,
dar si ale altora, ar fi avut acelasi ecou daca nu
paraseau tara curand.
Speranta Ancai a prins viata. Ceausescu se afla la
Neptun si a decis sa mai organizeze inca un concurs
acolo, pe malul marii. Anca a aflat ca din intamplare.
Lucrand pe cont propriu, ea nu avea cu ce sa duca
macheta la concurs, dar a facut ce a facut si in ultimul
moment a gasit un om care era dispus sa o ajute cu
un camion. A incarcat in mare graba, a depus macheta,
luptandu-se cu nenumarate impedimente. Pentru ca
nu stia cand urmeaza sa sustina prezentarea
proiectului, Anca a plecat la plaja, lasandu-se purtata
de valurile marii si ale visarii. A fost chemata de urgenta
si s-a prezentat in rochita de plaja si cu slapii in
picioare. Ceausescu a ales proiectul ei spre marea
uimire a marilor arhitecti ai vremii si chiar pentru Anca.
Nu spera chiar intr-atat, ca proiectul ei sa fie ales din
cele 17 care au fost prezentate in concurs de cele
mai inalte varfuri ale personalitatilor arhitecturii
romanesti din acel moment.
Seara, alaturi de doctorul Bucur, am fost invitata la
restaurantul unde, impreuna cu Anca si tinerii ei
colaboratori, am sarbatorit ametitorul succes. A fost
o zi dintre cele rare prin frumusetea si intensitatea
trairilor. Entuziasmul si bucuria implinirii unui succes
de mari proportii facea sa vibreze aerul, asemenea
unei corzi de vioara gata sa plezneasca de intensitatea
solicitarii. Ii auzeam comentand intalnirea cu
Ceausescu, incantati ca au gasit codul de comunicare
cu el. Acesta dadea semne ca imprumutase de la ei
ceva din suflul plin de vitalitate tinereasca dupa felul
cum ii privea si le vorbea, acordandu-le o larga
incredere elanului lor tineresc. Poate ca se trezisera
in el momente de inflacarare din timpul "avantului
revolutionar� pe care il traise intens.
Au trecut de atunci 35 de ani, dar eu parca simt si
acum tumultul plin de viata de care erau cuprinsi.
Anca parea intruchiparea triumfului vietii. Parca ii vad
si acum cat de frumosi erau. Era un anume fel de
frumusete luminata pe dinauntru de o alta frumusete
deosebit de rara, cea a visului spre care se indreptau.
Privindu-i, puteai sa crezi ca vor ajunge acolo unde
si-au atintit privirile. Proiectul la care au muncit, asa
cum a fost conceput de Anca Petrescu, desi cu multe
interventii ale cuplului Ceausescu si cu mare efort
financiar suportat greu de populatie, a devenit Casa
Poporului, azi Palatul Parlamentului Romaniei, intrat
de trei ori in Cartea recordurilor, ca cea mai mare
cladire administrativa de uz civil, cea mai masiva si
cea mai scumpa cladire din lume. Desi neterminat
nici astazi in intregime, a devenit cel mai vizitat
obiectiv turistic din Romania.
S-au auzit si voci care au contestat meritele
profesionale ale Ancai Petrescu, dar timpul impune
tot mai clar ecoul nobilului drum omenesc. Numele
Anca Petrecu se pronunta intotdeauna asociat cu
proiectul cladirii Casei Poporului. Este cea mai inalta
recunoastere ce i se poate acorda, precum si
dainuirea consideratiei pentru standardele valorice
la care s-a ridicat.
ELENA BUICA,
Toronto
