Intr-o Romanie, de 23 de ani prinsa in fel de fel de scenarii
abracadabrante, mai vechi si mai noi, ale caruselului
postdecembrist, intretinute de repetate provocari si
manipulari, tara aflata la mana tuturor smecherilor din Uniunea
Europeana, ma intrebam, ingrijorat, intr-un editorial, asa cum
o faceam si de la tribuna Camerei Deputatilor, pe timpul cand
eram parlamentar: cine are ochi si gand bun pentru tarani?
Taranul care da painea zilnica a tarii! Taranul roman, el, cel
mereu facand istoria, suma vietii noastre, adica a Neamului.
El, talpa tarii, care, de fapt, i-a dat si numele: taran-Tara! El,
taranul roman, mereu supus "uiumului zilnic�, care, prin timp,
a indurat umilintele mai-marilor, care, cu sabia si cu plugul, a
aparat painea si datinile. El, vesnic dorind si luptand pentru o
tara rotunda, in vijelia vremii "de sub ferestrele de la Alba
Iulia�, cum spunea candva Nicolae Iorga.
Si mai intrebam atunci, sub ochii uimiti ai unor deputati
adormiti, cam ce ar spune el, taranul roman, atat de apasat de
toti "chelnerii taranei� care i-au pus, nu o data, gand de
comandare, oare ce ar spune el, in sinea lui, despre smecherii
de azi cu salarii fabuloase din bugetul statului, si asa sarac, de
cate 10.000-20.000-35.000 de euro (lunar), in timp ce au fost taiati
banii nevazatorilor, a paralizatilor, a cancerosilor, ciuntite pensiile
si salariile romanilor, iar lui i se scot ochii cu niste amarate
"pensii ceapiste�, dupa o truda de peste 50 de ani pe ogoarele
udate cu sudoarea lui?!
Oare ce ar mai avea el, taranul roman, de spus cand mai marele
Hahaila vede peste tot, cand ceva nu-i convine si-i este amenintat
scaunul de sub fund, scaun pe care nu-l merita, doar "lovituri
de stat� si comploturi, dar niciodata nu l-am auzit, in discursurile
lui prezidentiale, sa aminteasca despre "stramosul tuturor �
taranul roman�, "inceputul si sfarsitul tuturor�, prin care ne-am
pastrat "fiinta si pamantul�, "steagul si brazda vesnica�?
Oare nu face el apoplexie, el, truditorul ogoarelor, vazand cum
este mereu la mana "baietilor destepti�, care dispretuiesc truda
lui si painea pe care o da el, platita la pret de nimic, insi mereu
cu mainile pana la cot, pana la umeri in sacii banului public, iar
asta intr-un stat "unitar� pentru privilegiile mai sus-pusilor, nu
si in privinta drepturilor tuturor!
Ce gandeste, oare, el, taranul nostru roman, intr-o tara in care,
de peste 23 de ani, sunt vazute doar valorile unui Occident,
minimalizandu-le pe ale noastre, cele romanesti? Ii laudam,
nemeritat, si ii impaunam pe altii si ne dispretuim, ne neglijam,
pagubos, valorilor noastre!
Ma intrebam atunci, ma intreb si azi, ce gandeste el, taranul
roman, vazandu-i cum misuna pe acesti "corupti de rang inalt�,
slab reazem pentru revigorarea neamului? Si ne mai intrebam,
ce crede el, taranul roman, crescut in credinta si smerenie, intr-o
constiinta nationala adevarata, increzator in radacinile dainuirii
noastre, vesnic dorind o tara rotunda, nu o Transilvanie si regiuni
autonome, cand pe campiile romanesti ale Ardealului zburda
nemernici separatisti, iredentisti, extremisti si sovini care doresc
ruperea Romaniei? Am fost mereu langa ei, eu insumi fiind, si ma
mandresc cu radacinile mele, fiu de tarani! I-am inteles, mi-au fost
aproape necazurile lor, nu putine, si m-a durut vazand, uneori, muntii
suferintelor si ai nedreptatilor peste ei pravalindu-se!
Chiar daca adevarul, gol-golut, supara si-i intristeaza pe unii,
el trebuie spus. Ferm si la timp! Mai ales in vremi in care totul
pare cu fundul in sus! Stapanit de aceste ganduri si intrebari
sacaitoare, mai zilele trecute citeam emotionantul poem
"Demisie�, scris de Adrian Pauneascu prin anul 1982. "Suntem
tarani si ne e dor da casa, / Destul am pribegit si-am patimit, /
Vrem sa ne-ntoarcem, maine-n zori, acasa. / Cu primul tren si
cel mai prapadit.� Era acolo, in acele prime versuri ale poemului,
cuprinsa si vremea amintind de "obsedantul deceniu�, cand
taranul roman gemea sub cotele apasatoare, deposedat de ogorul
lui, de vacuta, de cal si boi, de oi, de car si de caruta, de plug,
grapa si de teleguta, obligat sa se inscrie in CAP, rupt de dreptul
lui sacru la proprietate, de traditii, de radacini, de doina si de
cantecul lui de jale, simtindu-se ca un arbore smuls din radacini,
cand isi lua lumea in cap, cautandu-si painea la oras. Inghitindu-si
lacrima, cu ochii la cerul de unde i-ar putea veni mangaierea,
parasea locul obarsiilor, al radacinilor lui, cautandu-si painea,
de multe ori amara, in alta parte, gandind: "Cu mana noastra ce
plangea in brazda / Si-n salopete fara ecuson, / Noi am facut
orasul dumneavoastra / Si v-am inchis in case de beton.�
Dezradacinat, taranul roman, cel "pretutindeni pastratorul
efectiv al teritoriului national�, cum il numea Liviu Rebreanu
intr-un discurs de receptie la Academie, fugea de acea
colectivizare fortata din lumea unui Ilie Moromete si a lui
Tugurlan. El, "prima si ultima litera din alfabetul fiintei si al
pamantului�, inaintasul nostru intru toate ale inceputurilor si
dainuirii neamului romanesc, devenea navetist sau se aciua pe
la feciorii si fetele lui de prin orase, muncind pe santiere.
A venit si decembrie 1989. Bucuros in asteptata schimbare, el
spera! Gandirea optimista repede l-a parasit. A devenit somer,
muncitorul de mai ieri pe santiere, si-si spunea el, taranul roman:
"Ne-am prapadit vieti pe santiere, / In fabrici am muncit ca niste
robi / Acum pamantul ajutor ne cere, / Ca e batran si nu va mai
da snopi. // Nu e destul, v-am construit orase, / V-am asezat cum
am putut sub scut, / Am ridicat uzine si baraje, / Murind si noi,
precum ne-am priceput. // Am rezistat pe fulger si pe noima, /
Ne-au cotropit paduchii prin baraci, / Acum ni-i dor de tinda si
de doina, / De azima natalei noastre paci. // Am construit si noi o
lume noua, / Dar noi in ea n-avem macar un loc, / Asa ca, nevoind
s-o dam prin doua / Si nici sa-i punem tarii noastre foc, // Mintiti si
inselati, depunem acte, / Depunem salopete si ce vreti, / Carnete,
buletine si contracte / Si pensia intregii noastre vieti.�
Intors la radacinile lui, pamantul a oftat si l-a recunoscut.
Numai ca el era acelasi pamant care i-a dus dorul, iar el, taranul,
un cu totul alt Ion. Un alt Ion al Glanetasului din romanul lui
Liviu Rebreanu, acum intors, marginalizat, dezamagit de la orasul
in care, si feciorii, si fiicele lui sunt someri, taranul care, sub
presiunea istoriei si a timpului, nu mai vrea pamant, nu mai
este stapanit de vechea patima. Si-l vinde strainului mai pe
nimic! Suparat este el, taranul roman, cel care, prin vreme, a
rezistat tuturor uraganelor, ca azi, dupa mai bine de 23 de ani,
este supus batjocurii si dispretului mai-marilor clipei. El, izvor
al limbii, continuitatii si duratei, parca nu-si mai afla locul in
vertijul acesta al timpurilor devenite vitrege pentru el. In oful
lui amarnic, oare cine-l mai intelege?
Ce se face azi pentru munca lui? Aproape nimic! Traitor intr-o
dureroasa realitate, nu de fraze goale, de hartoage si de
promisiuni ale campaniilor electorale are el nevoie! Ce vrea el?
Tocmai ceea ce el "ravneste de multe veacuri, fara incetare si in
zadar: lumina si dreptate!�.
Dreptate rar i s-a facut si i se face prin satele noastre
imbatranite. Lumina? Si mai putina! Zadarnic au fost ei
reimproprietariti, daca nu au trebuincioasele mijloace cu care
sa-si lucreze pamantul. Cu o vacuta slaba nu se poate face
agricultura performanta! Si, obligat mai mult de constrangeri
materiale, vinde strainului pamantul mosilor si stramosilor lui!
Care lumina? � ne intrebam, din nou. Imi amintesc de reactia,
cu multi ani in urma, a ministrului Al. Mironov, care, in Comisia
de Cultura a Camerei Deputatilor, isi manifesta supararea,
nemultumirea fata de acea lipsa a "egalitatii de sanse� a copiilor
de tarani, azi, cand acel "aur cenusiu� al satelor, cum scria
candva acad. Mircea Malita, se risipeste in dispretul general al
guvernantilor. Satele noastre, care, prin vreme, au dat
academicieni, cadre universitare, poeti, medici, ingineri,
profesori, inventatori, ziaristi de seama, azi parca au intrat
intr-o incremenire definitiva. Fiii inteligenti ai satelor, coplesiti
de nevoi materiale, nu mai pot urma scoli inalte, deoarece
"�inca la sat / Nu-i scoala facuta cum e la oras, / Ca fiul taranului,
totusi, nu poate / Intra-n facultate cu acelasi curaj�, pentru ca
"Una e daca director e tata / Si alta e daca-i taran de la Vint.�
Toate usile postdecembriste se deschid in fata odraslelor de
bani gata, flendurindu-se prin scolile inalte ale Romaniei si ale
strainatatii, in timp ce in fata fiilor de tarani se inchid mereu.
Doar putini norocosi mai rasar de prin sate, irosindu-se, astfel,
o zestre greu de recuperat! Satele au devenit "� trista turma /
Ce lana si branza trimit in oras.� Or, "productia cea mai sfanta
sunt fiii, / Lor li se cuvine rasplata de pret. / Taranii dau aur,
cand dau Romaniei / Curatii lor fii, rod al unicei vieti.�
Laudat sub cupola Academiei Romane, in discursul de
receptie, de catre patriarhul romanului romanesc � Liviu
Rebreanu, sub vremuri postdecembriste, copiii lui, ai taranului
roman, pe care "inteligenta politica� inca nu i-a vazut, raman
"la coada vacii�. Si cand te gandesti ca, tocmai dupa o nedreapta
Yalta, intr-o Romanie abia iesita, slabita, din razboi, cocarjata
de datorii fata de "fratele sovietic de la Rasarit�, prin anii 19511952 existau pentru copiii de tarani scoli, internate, cantine,
manuale gratuite, burse pentru elevii merituosi! Un real castig
pentru taran si fiul lui, o reala protectie sociala. Termina fiul de
taran profesionala, un liceu, o scoala postliceala, o facultate?
Cu repartitia in mana avea asigurat un loc de munca, un salariu,
beneficia de o locuinta, de trimiteri la tratament medical, daca
era cazul, apoi, la batranete, de pensii neatinse de mai-marii
zilei! Unii devenisera chiar academicieni. Ce s-a ales azi din
toate acestea? Praful si pulberea!
Cu mana invartosata de munca, taranul isi face semnul crucii
privind spre cerul Parintelui Indurarilor. Sub viforele vremii,
"pitici in putinta si vrere�, cu genunchiul pe grumazul tarii, azi
il umilesc si-l marginalizeaza. Ratacind, dezorientat, prin acest
bazar cosmopolit, el, cel deodata cu vremea pe aici, mai are putere
sa ingane: "Ramaneti sanatosi, stapani slugarnici, / Ne-am saturat
de vietile de caini, / Ati fost, si concesivi, si buni, si darnici, / Dar
v-am avut aici, la noi in maini. // Ca maine-zori, / Cand roua bland
se lasa, / Uitand tot ce-am facut si tot ce-am frant, / Cu primul tren
luand-o catre casa / Aminte sa ne-aducem de pamant.�
Cu primul tren ei, taranii romani, s-au intors acasa! Ce au
gasit, ce au facut stim! Au gasit dispretul suveran fata de soarta
lui, a omului de rand, mereu sub jugul poverilor apasatoare, ei
care au dat, si painea, si numele tarii, care au tinut piept, aici, la
Portile Rasaritului, tuturor furtunilor! Marginalizati, el si fiul lui,
stiu ca, de fapt, este mare nevoie, mai ales acum, de o alta noua
intoarcere acasa, ca lui nu i s-a intors niciodata, la munte, cum
se spune, "binele facut la ses�. Chiar daca lui, din neam crestin,
i-au mai ramas credinta si speranta, datori fiindu-i guvernantii,
furat mereu si dispretuit, abia ca mai are taria sa mai murmure:
"Iar noi locului ne tinem, / Cum am fost asa ramanem!� sau versurile
lui Ion Nenitescu: "Acolo este tara mea / Si neamul meu cel
romanesc, / Acolo eu sa mor as vrea, / Acolo vreau eu sa traiesc.�
Pe taranul roman de azi il vad tot mai dezamagit, aproape
infrant, obosit, coborand, parca, din versurile lui Adrian
Paunescu: "Ma tem, ma tem de sanatatea ta, / Cand te intorci
tarziu de la tarana, / Tu nu mai ai puteri nici a manca, / Dormi pe
blid cu lingura in mana.�
Cu taranul roman, intr-adevar, "timpul n-a mai avut rabdare�!
