Este de amintit, in primul rand, Acordul ,,SazanovDiamandi� din data de 18 septembrie/1 octombrie
1915, prin care Rusia, in schimbul neutralitatii
prietenoase a Regatului Romaniei, se angajeaza sa
recunoasca Regatului Romaniei dreptul de a-si anexa
regiunile monarhiei austro-ungare cu populatie
romaneasca.
Prin acest acord, se recunoaste pentru prima data,
Regatului Romaniei, drepturile acestuia la provinciile
cu populatie covarsitor romaneasca, de sub
stapanirea austro-ungara, si se afirma, totodata, un
principiu de drept. Nu putem sa nu remarcam ca
aceasta recunoastere a avut si o deosebit de inalta
valoare morala.
Acest prim-acord a fost urmat de numeroase
contacte si tratative ale Regatului Romaniei cu
Puterile Aliate, prin care se urmarea ca angajamentului
suprem - intrarea in razboi alaturi de Puterile
Aliate - sa i se raspunda, de catre Puterile Aliate,
prin garantii politice si militare.
Odata definitiv fixate conditiile cooperarii, acestea
au fost comunicate in data de 4 noiembrie 1915
ministrilor tarilor care compuneau Antanta.
A urmat concretizarea acestora in cele doua
intelegeri, materializate prin tratatul politic si prin
conventia militara.
Tratatul politic, prin care statul roman devenea
Putere beligeranta in contra Puterilor Centrale,
incheiat in data de 4/17 august 1916, de Ion
I.C.Bratianu, ca sef al guvernului roman cu reprezentantii
Rusiei (Poklevschi), Frantei (Saint-Aulaire),
Angliei (Barklay) si Italiei (Fasciott), garanta integritatea
teritoriala a Regatului Romaniei in toata
intinderea frontierelor sale la data respectiva si se
recunostea statului roman dreptul de a anexa
teritoriile Austro-Ungariei, ale caror limite erau trasate
prin tratat. Teritoriile respective cuprindeau:
Bucovina pana la Prut, Transilvania si Banatul in
intregime, iar Crisana pana la o linie care se intindea
aproximativ de la varsarea Muresului in Tisa, in fata
Seghedinului, pana la varsarea Somesului in Tisa,
trecand cam la 6 km est de Debretin, apoi continua
in Maramures de-a lungul liniei despartitoare dintre
Tisa si Viseu. Linia astfel trasata cuprindea si o
servitute militara in fata Belgradului - interdictia de
a ridica fortificatii si a tine trupe - afara de cele de
politie in aceasta zona. Prin articolul 5, partile
contractante se angajau sa nu incheie pace
separata sau generala decat in unire si in acelasi
timp, iar in articolul 6 se asigurau Regatului Romaniei
aceleasi drepturi ca si aliatilor sai pentru tot ce
priveste preliminariile tratativelor de pace, precum
si discutiile chestiunilor care vor fi supuse deciziei
Conferintei de pace.
Conventia militara, incheiata - ca o consecinta
directa a Tratatului politic - in data de 4/17 august
1916, semnata de Ion I.C.Bratianu pentru Regatul
Romaniei si de atasatii militari, colonel F.M. Despr�s
(pentru Franta), locotenent-colonel C.B.Thompson
(pentru Anglia), locotenent-colonel L.G. Ferigo
(pentru Italia) si colonel A.Tatarinov (pentru Rusia),
cuprindea printre altele o serie de obligatii pe care
trebuiau sa le indeplineasca aliatii.
Ca o consecinta fireasca si de drept, este de reliefat:
- este fara putinta de negare ca Regatul Romaniei
a inceput tratative cu Puterile Aliate, pentru alipirea
teritoriilor locuite de romani, cu cativa ani inaintea
Congresului general al Bucovinei din 18/28 noiembrie
1918 de la Cernauti si a Adunarii Nationale de la Alba
Iulia din 1 Decembrie 1918,
- drepturile Romaniei asupra provinciilor castigate
nu puteau fi modificate prin nici o hotarare a
populatiei,
- din punct de vedere strict al dreptului international,
Regatul Romaniei nu era dator sa raspunda la
hotararile provinciilor unite cu acesta, deoarece in
cazul Transilvaniei, Banatului, Crisanei, Satmarului,
Maramuresului si al Bucovinei, drepturile Romaniei
erau garantate de Tratatul politic dintre Romania si
cele patru puteri aliate, tratat prin care Romania a
dobandit si statutul de Putere beligeranta,
- aceste drepturi au fost date si in situatia in care
Adunarile de la Alba-Iulia si Cernauti nu s-ar fi tinut
deloc, deoarece aceste drepturi existau deja,
inaintea si inafara Adunarilor,
- prin decretul-lege nr.3.631 din 11 decembrie 1918
si decretul-lege nr.3.744 din 18 decembrie 1918
Regatul Romaniei ia act si-si oficializeaza acceptul,
numai a unirii neconditionate a tinuturilor cuprinse
in hotararea Adunarii Nationale din Alba-Iulia de la
18 Noiembrie/1 Decembrie 1918 si respectiv a
Bucovinei, in vechile ei hotare pana la Ceremus,
Colancin si Nistru, cuprinse in hotararea Congresului
general al Bucovinei din 18/28 noiembrie de la
Cernauti, cu Regatul Romaniei,
- decretele la care am facut mai sus referire trebuie
considerate numai ca acte de politete, motivate prin
considerente de ordin moral si nu de drept,
- orice castig teritorial pe care un stat il are in
defavoarea altui stat, in urma unui razboi, nu devine
efectiv, decat numai dupa ce Puterile semnatare ale
tratatului de pace au sanctionat castigul teritorial
prin semnaturile lor,
- in situatia in care, prin incalcarea uzantelor
internationale, Conferinta de pace nu ar fi luat
hotarari, in conformitate cu tratatele incheiate antebelum
de Regatul Romaniei cu cele patru Puteri Aliate,
atat hotararea Adunarii Nationale de la Alba-Iulia,
cat si hotararea Congresului general al Bucovinei de
la Cernauti, cat si decretele-lege date de Regatul
Romaniei in legatura cu aceste hotarari nu ar fi avut
nici o valoare de drept.
Cele mai sus aratate, avand ca suport sustinator
numai principii si reglementari de drept international
si documente generate de organele abilitate ale unui
stat cu suveranitate deplina, care era in acele timpuri
Regatul Romaniei, nu ne poate duce decat la cinstita,
fireasca si de drept concluzie ca Adunarea Nationala
de la Alba Iulia, prin cele continute de rezolutia
acesteia, nu a putut nici impune, nici influenta cu
nimic viata de stat a Romaniei, viata a carei evolutie
post-belum a fost stabilita inaintea intrarii Romaniei
in razboi si de ulterioara Conferinta de pace.
Aplicand principiile si reglementarile de drept
international, respectiv, principiul autodeterminarii,
care face parte din cadrul acestuia, Adunarea
Nationala de la Alba Iulia nu a avut puterea de drept,
autoritatea si responsabilitatea de a emana o
rezolutie cu hotarari de genul celor de la punctele
II-IX, implicit de a promite privilegii nimanui.
Adunarea Nationala de la Alba Iulia a avut dreptul
legitim de a cere desprinderea din statul numit AustroUngaria si alipirea la statul numit Regatul Romaniei,
dar nu a avut nici dreptul, nici autoritatea de a lua
hotarari care sunt din domeniul dreptului constitutional,
ca cele cuprinse in punctele II-IX.
Am demonstrat deja ca Adunarea nationala de la
Alba Iulia nu a avut autoritatea de a acorda privilegiile
cuprinse in punctul III.
Mai trebuie sa se raspunda si la intrebarile:
- pe cine considera Adunarea ca raspunzator de
punerea in aplicare a privilegiilor?
- pe cine anume considera Adunarea ca urma sa
cada responsabilitatea respectarii privilegiilor?
Prefer - din variate considerente - sa refuz, deocamdata,
un comentariu legat de intrebarile de mai sus.
Nu pot insa sa nu precizez ca statului roman, legat
de aceste doua probleme, conform principiilor de
drept, nu i-a revenit nici in trecut, nu-i revine nici in
prezent si nu-i va reveni nici in viitor niciun fel de
obligatii de asumat sau de indeplinit.
Se cuvine sa amintesc celor interesati ca la
Conferinta de Pace de la Paris � la care a participat si
unul dintre principalii alcatuitori ai rezolutiei, alaturi
de alti 35 de democrati doctori in drept, de care nu au
avut loc si cateva zeci sau cel putin cativa tarani sau
meseriasi romani intelepti, dr. Alexandru Vaida
Voevod, fost de mai multe ori si prim-ministru al
Romaniei � Rezolutia de la Alba Iulia nu a fost luata
intre preocuparile acesteia si nu a constituit un
argument dupa care sa se orienteze.
Adunarea Nationala de la Alba Iulia din data de
1 Decembrie 1918 a fost o indrazneata si mareata
manifestare a fratietatii, a dorintei romanilor din
Transilvania, Banat, Crisana, Satmar si Maramures,
de a se rupe pe vecie de un trecut injositor si ca
alaturi de romanii din Patria Mama sa cladeasca o
noua tara, in care sa poata duce viata dorita, precum
si un sprijin pentru aceeasi Mama Primitoare, care
mai trebuia - pentru implinirea visului comun - sa
treaca si prin furcile caudine ale conferintei de pace,
unde Romania, cu toate ca a beneficiat de statutul
de tara beligeranta invingatoare, a trebuit sa-si apere
cele convenite in anul 1916 cu Puterile Antantei, sa
sustina aplicarea intocmai a acestora si a tot ce
decurgea din aceasta aplicare, precum si sa contracareze
orice actiune a celor care nu erau dispusi, ca
prin cele ce urma sa se hotarasca la Conferinta de Pace,
sa se dea deplina satisfactie Romaniei, urmare aplicarii
intocmai a literei si spiritului tratatului.
Adunarea Nationala de la Alba Iulia, cu toata
maretia ei, trebuia sa se rezume numai la respectarea
si aplicarea principiului adevarat al autodeterminarii.
