Cu o graba nejustificata, fara a analiza serios si in amanunt
consecintele, cei care se afla azi in fruntea Romaniei � uitand
ca sunt acolo doar vremelnic, si Poporul roman nu le-a dat
dreptul sa-i pericliteze viitorul �, isi anunta dorinta de a regionaliza
Romania. Despre ce ar aduce bun regionalizarea,
auzim formule mestesugite, care acopera cel mult o viziune,
o dorinta de evolutie pozitiva a tarii; nicio garantie ca o
astfel de evolutie va avea loc. La fel s-a intamplat cu intrarea
in Uniunea Europeana: entuziasmul infantil de inceput a
fost urmat de transformarea Romaniei intr-o colonie a marilor
puteri europene, care dicteaza in plan economic, financiar
si chiar politic - in 2012 au impiedicat dorinta majoritara a
romanilor de a-si alege alt presedinte. Iar despre ce poate
aduce rau regionalizarea nu se vorbeste.
Inainte de a se trece la o astfel de masura extrem de
importanta, precum regionalizarea, trebuie si o privire
istorica. S-a dovedit, in perioada contemporana a Istoriei
Romanilor, ca in cele doua momente cand s-a facut o
noua impartire administrativ-teritoriala, in timpul Dictaturii
Regale si la inceputul dictaturii comuniste, actiunea a
fost legata de deziderate etnice ale minoritatii maghiare,
in primul rand autonomizarea. Aceeasi minoritare a privit
noua impartire administrativ-teritoriala ca pe un posibil
inceput al unei federalizari a Statului, treapta spre
separatismul teritorial.
Romania a fost mereu un Stat national unitar. Formula nu
trebuie privita ca exprimand afirmarea puritatii etnice
romanesti a populatiei, si nicio aspiratie spre o astfel de
puritate. Minoritatile nationale, care reprezentau aproximativ
un sfert din totalul locuitorilor, aveau egalitate deplina in
drepturi cu romanii si nu erau supuse niciunui proces de
deznationalizare. Teza ca Romania era Stat national unitar
era acceptata aproape unanim pe plan international si nu
era contestata decat de vecinii direct interesati in disolutia
ei: URSS, Ungaria, Bulgaria. Si organizarea administrativteritoriala
trebuia sa respecte aceasta teza. De aceea, s-a
generalizat si in provinciile unite in 1918 sistemul istoric
romanesc al judetelor. Nu s-a acceptat crearea unor unitati
administrativ-teritoriale pe criterii etnice. Singura minoritate
care aspira spre o astfel de unitate era cea maghiara. Cererea
era insotita si de solicitarea drepturilor colective, in cadrul
unei autonomii depline.
Fortele politice maghiare au avut un succes partial in timpul
Dictaturii Regale (1938-1940), cand au fost infiintate tinuturile,
unitati cuprinzand mai multe judete. Desi nu s-a format un
tinut maghiar, in context, pentru a limita nemultumirile afisate
de reprezentantii minoritatii respective, s-a acceptat, practic,
ideea drepturilor colective. Carol al II-lea a infiintat un partid
personal, Frontul Renasterii Nationale, in decembrie 1938.
In cadrul acestuia fiintau sectii separate ale minoritatilor
nationale � cate una pentru fiecare. Acordul pentru
infiintarea Sectiei maghiare a fost semnat la Bucuresti, in
prezenta lui Armand Calinescu, la 17 ianuarie 1939. Conform
articolului 1: "Maghiarii, cetateni romani, se incadreaza, in
mod corporativ (subl.n.), in FRN�. Formula era repetata si in
articolul 2: "Toate organizatiile profesionale ale maghiarilor,
cetateni romani, din tara se vor incadra, in mod corporativ
(subl.n.), in diferite organizatiuni profesionale prevazute de
legile actuale si acelea ce vor interveni in acest domeniu,
asigurandu-li-se reprezentarea corespunzatoare in forurile
conducatoare�. Si articolul 3: "In afara de manifestarile
politice care se incadreaza toate in FRN, cetatenii maghiari
romani pot constitui o organizatie proprie pentru scopuri
culturale, economice si pentru opere sociale�. La 29 ianuarie
1939, ziarele de limba maghiara din Romania publicau Apelul
pentru aderarea maghiarilor la FRN, semnat de toti cei care
incheiasera cu Guvernul Acordul din 17 ianuarie: Banffy
Nicolae, Szasz P�l, Bethlen Gy�rgy, Gy�rf�s Elemer. (Vezi, pe
larg, la Petre Turlea, Partidul unui rege. Frontul Renasterii
Nationale, Ed. Enciclopedica, Bucuresti, 2006, p. 88-92).
