Ne întrebăm, adeseori, de ce crește numărul șomerilor - în rândul tinerilor, mai ales -, iar românii în floarea vârstei pleacă la muncă în străinătate, de ce România a ajuns, în ultimii ani, o piață de desfacere a produselor de import? Orice om de rând poate răspunde la întrebările de mai sus. Și încă fără dificultate, câtă vreme observă cu ochiul liber cum, după Revoluție, pe locurile (amplasamentele) unor fabrici și uzine - în care lucrau mii și mii de oameni - au apărut ca ciupercile după ploaie Mall-urile. Când se demolează o fostă fabrică (inclu-siv la Târgu-Mureș), poți fi sigur că pe ruinele unității productive de până atunci se va înălța un Mall, ori vreun hotel.
Sigur, apariția Mall-urilor este în sine un lucru lăudabil. Dar cu sublinierea că, pentru a vinde, o condiție esențială este să ai cumpărători. Iar pentru a exista cumpărători, trebuie create (sau măcar menținute) locurile de muncă. Ei, aicea-i problema!
Pe de altă parte, multe din fabricile (uzinele, întreprinderile) privatizate, fie - în cel mai bun caz - și-au schimbat profilul avut inițial, fie, mai ales, au ajuns la… fier vechi, oamenii fiind trimiși în șomaj! Din păcate, deși păgubos, acest proces continuă. Încât nu doar oamenii de pe stradă, ci și analiștii economici și-au pus întrebarea: „După aderarea la UE, cu ce ne-am ales? Este România o piață fără economie?".
...Aceștia din urmă au și argumentat că, după apartenența la UE, România are „o piață funcțională din care lipsește tocmai economia". Asta în pofida celor de la UE, care, în mod demagogic, pretindeau, la vremea respectivă, că statutul de „economie de piață funcțională" trebuie dobândit ca premisă a deschiderii porților aderării.
Într-un final, am aderat la UE. Ei și? Cu ce ne-am ales? Când totul a mers pe ideea: „Vreți aderarea, dați economia!". Păi, ne-am ales cu… Mall-uri, cu „piața", deci, de unde românii cumpără (care mai au bani!) produsele aduse din țările UE. Faptul era previzibil, câtă vreme mai marii decidenți ai Uniunii Europene consideraseră cum trebuie să se prezinte România la data aderării și după, adică: deposedată de orice le-ar putea face vreo concurență. Și avea cu ce, dar nu mai are… Așa s-a ajuns, bunăoară - ca să dăm un exemplu -, ca la marele (pe vremuri) Combinat Siderurgic „Industria Sârmei" din Câmpia Turzii (ajuns și el pe mâna străinilor), în loc de oțel să se fabrice azi… șoșoni!
Să reamintim că, de îndată ce România, presată cu ușa, a acceptat să vândă Petrom și distribuțiile de energie - coloana vertebrală a unei economii -, a primit peste noapte calificativul râvnit. Ce a urmat? Ce am trăit și știm cu toții: respectiv, fără controlul asupra exploatării petrolului și unei jumătăți din cea a resurselor de gaze, precum și în majoritate asupra distribuției de electricitate, fără controlul asupra sistemului bancar și sistemului de asigurări. Or, fără toate acestea - adică fără prezența proprie în punctele nodale și sectoarele profitabile din economie -, România devenea dintr-o dată un fel de legumă, ce era aruncată în luptă cu leii din Uniunea Europeană. De piețele extinse - de peste jumătate de miliard de consumatori - au profitat nu România, ci campionii. Și cum România nu avea niciun campion, nici măcar jucători, cu ce ne-am ales? Cu piață, fără economie, România ajungând o periferie de tip bananier pentru centrul vest-european. O anexă căreia, răpindu-i-se economia, a rămas funcțională, dar numai ca piață! Azi, ce-i drept, românii pot cumpăra orice, numai că e o problemă: nu mai prea au locuri de muncă. Cei rămași acasă, căci ceilalți și-au luat… lumea-n cap!
Dar asta nu-i totul. Asupra românilor s-a abătut și „beleaua" FMI. În niciunul din ultimii trei-patru ani, cei de gravă criză, FMI nu s-a dovedit a fi capabil ca, împrumutând țărilor sărace, să se mulțumească, ca orice bancher, cu certitudinea rambursării banilor plus dobânda. Ci a forțat măsuri economice aberante când a fost vorba de exasperarea unei populații deja la sau sub limita supraviețuirii, sau impunând, mai cu seamă în zona privatizărilor, interese de dincolo de granițele țării. În timp ce alte state își păstrează proprietatea asupra unor mari companii strategice, FMI forțează Guvernul român, pe o piață slabă și cu bani puțini, să vândă repede Transgaz, CFR Marfă etc. Hidroelectrica își va vinde și ea cele 163 de microhidrocentrale, iar prețurile la energie - zicea olandezul Erik de Vrijer, șeful misiunii FMI -, trebuie să crească, un profit normal e de 10%, dar unul de 19 la sută i se pare corect. Evident, astea și multe altele pe seama populației. Reacția autorităților române? Aceleași gesturi de supunere. „Putem rupe Acordul cu FMI, dar nu am câștiga nimic din asta", spunea premierul Victor Ponta. Nu ne-a spus însă Ponta ce am câștigat! Ba da: ne-a îndatorat cu 20 miliarde de euro, fără ca economia să se miște sau consumul să crească! Acum vom da, probabil, aurul de la Roșia Montană! Ce va urma?...
Așadar, degeaba avem Mall-uri, dacă nu și locuri de muncă. Sărăcirea populației face ca aceasta să nu poată ține pasul cu „moda" (înmulțirea mall-urilor). Rapoartele financiare ale fondurilor de investiții arată valori ale încasărilor cu 30%-35% mai mici decât costul de achiziții. Iată de ce, deloc întâmplător, unele companii au anunțat că iau în calcul amânarea construcției unor mall-uri… Lucru firesc. Mall-urile fără cumpărători (ori cu „clienți" puțini) sunt de… neconceput!
