Într-o lucrare apărută în limba germană Latieinsche Grammatik se prezintă un inventar al conjuncțiilor din latina târzie. Dintre cele 214 conjuncții și locuțiuni conjuncționale, mai mult de două treimi sunt conjuncții subordonatoare. Nuanțele sensurilor gramaticale sunt mult diversificate în fraze, existând numai în situația circumstanțialelor, în afara celor studiate în gimnaziu (9 tipuri de circumstanțiale), alte 6 tipuri (circumstanțiale cumulative, de relație, sociative, instrumentale, opoziționale, de excepție).
Ex. „Nu-mi rămâne altceva decât să cred orbește în fericirea mea". (Vinca)
Ne vom referi la cele 67 de conjuncții coordonatoare și la evoluția lor din latina târzie în limba română comună și în dialectele acestui idiom.
Printre conjuncțiile coordonatoare copulative, mai cunoscută este et (și), numită de Sextil Pușcariu conjuncție a adițiunii.
Ex. Amicus magis necessarium (est) quam ignis et aqua. (Prietenul este mai necesar decât focul și apa)
Homerus antiquissimus et optimus omnius poetarum est. (Homer - sec. IX î. H.) este cel mai vechi și cel mai bun (talentat) dintre toți poeții. Tradiția îi atribuie lui Homer epopeile „Iliada" și „Odiseea".
„Și atunci mă apropii de pietre și tac,/iau cuvintele și le-nec în mare./Șuier luna și o răsar și o prefac/într-o dragoste mare". (Nichita Stănescu)
Conjuncția et (și) a fost concurată de conjuncția copulativă negativă nec și nece în dacoromână nice (actual nici) în aromână (nițe) în meglenoromână niți (sursa Istoria limbii române, p. 289)
„Nu caut vorbe pe ales,/Nici știu cum aș începe". (M. Eminescu)
Raportul de coordonare adversativ este redat în limba latină prin conjuncția sed (dar, însă, ci). Ex. Homo non sibi sed patria natus. (Omul nu pentru el este născut - se naște - ci pentru patrie.)
„Nu te-ai priceput!/Am fost rea și n-aș fi vrut/Să te las, ca altă fată,/Să mă strângi tu, sărutată? Dar m-ai întrebat vreodată?..." (George Coșbuc) Cu sensul gramatical al disjuncției se folosește conjuncția cu valoare arhaică au: „- Dar cum ai vrea să mă cobor? Au nu-nțelegi tu oare, / Cum că eu sunt nemuritor / Și tu ești muritoare?". În dialectele aromân, istroromân, meglenoromân, „urmașul" latinescului aut este întâlnit în varianta „o". În această formă invariabilă se mai păstrează în graiul bănățean: „Pleacă o (sau) mai rămâne? nici eu nu știu". (sursă: Dicționarul etimologic al limbii române, autori I.A. Candrea și O. Densușeanu). Istoria limbii române, coordonator Al. Rosetti menționează ca formă arhaică conjuncția disjunctivă savai (săvai), considerată în manualul de clasa a VI-a cu valoare adverbială: „Foicică de rogoz / Savai Toma Alimoș / Haiduc din țeara-de-Jos…" (folclor).
Pentru a-mi susține ideea învăluită în latinitate, aș menționa preluarea din latină (într-un proces evolutiv) și a conjuncțiilor consecutive.
Ex. „Era viteaz Gebeides… deci ca un războinic înfruntase pe dușman și-l zvârlise în valurile mării." (după Alexandru Mitru).
În săptămâna aceasta am comentat cu Vlad versurile aparținând lui Mihai Eminescu: „Dar un bătrân ce sta-ntr-un colț de masă / Ridică cupa lui cu mied: - ascultă, / Nu mi-i știi spune ce mai face țara / Ce Dacia se numea, regatul meu / Mai stă-nrădăcinată-n munți de piatră, / Cu murii de granit cu turnuri gote / Cetatea-mi veche, Sarmisegetuza."
Mi-a plăcut, stimați cititori, că flacăra iubirii de țară vibrează și în inimile tinere. Bravo Vlad (Mihai, Adela, Diana, Teodora, Andrea)!
