„Binecuvântată a fost clipa…"

S-au împlinit, anul acesta, o sută de ani de când focul de pistol de la Sarajevo, ținta căruia a fost arhiducele Franz Ferdinand, a declanșat vâlvătaia Primului Război Mondial, în urma polarizării „marilor" timpului: Germania și Austro-Ungaria, care clamau „cățeaua Serbie trebuie pedepsită!", ca beneficiari ai unui pretext pentru a arunca Europa într-un conflict armat distrugător, de o parte, de cealaltă - Rusia și Serbia. Mai apoi, Franța și Marea Britanie sar la gâtul Germaniei și Austro-Ungariei, în luptele de pe cele două fronturi: de vest și de est. România adoptase, în acel context, neutralitatea.

În noaptea de 14/15 august 1916, de marea sărbătoare a creștinătății, Sfânta Maria, Armata a 4-a din Moldova, comandată de mareșalul Constantin Prezan, conform planului, se îndrepta spre Ardeal, pe direcția Oituz-Ghimeș-Trotuș-Tulgheș, urmând să coboare, prin Defileul Mureșului, spre Reghin, pentru a urma un drum deschis spre Podișul Transilvaniei.

Ruperea neutralității era confirmată de acel decret de mobilizare a armatei, de „Ordinul de zi" al Regelui Ferdinand, prin care se adresa românilor și ostașilor: „Români, Războiul care, de doi ani, a încins, tot mai strâns, hotarele noastre, a zdruncinat adânc vechiul așezământ al Europei și a învederat că, pentru viitor, numai pe temeiul național se poate asigura viața pașnică a popoarelor. Pentru neamul nostru, el a adus ziua așteptată de veacuri de conștiință națională: ziua unirii lui (…). De noi atârnă astăzi să-i scăpăm de sub stăpânirea străină pe frații noștri de peste munți și din plaiurile Bucovinei, unde Ștefan cel Mare doarme somnul de veci. În noi, în virtuțile, în vitejia noastră stă putința de a reda dreptul ca o Românie întregită și liberă, de la Tisa până la Mare, să propășească în pace, potrivit datinilor și aspirațiilor gintei noastre (…).

Ostași, V-am chemat să purtați steagurile voastre peste hotarele unde frații noștri vă așteaptă cu nerăbdare și cu inima plină de nădejde… Veți lupta alături de marile națiuni cu care ne-am unit. O luptă aprigă vă așteaptă. Cu bărbăție să-i îndurăm însă greutățile și, cu ajutorul lui Dumnezeu, izbânda va fi a noastră. Arătați-vă, deci, demni de gloria străbună! De-a lungul veacurilor, un neam întreg vă va binecuvânta și vă va slăvi…"

„Atunci a sosit ceasul. Au sunat goarnele!". Cântecul-îndemn, pe buzele tuturor, era „Treceți, batalioane române, Carpații! / La arme cu frunze și flori, / V-așteaptă izbânda, v-așteaptă și frații / Cu inima la trecători…/ Ardealul, Ardealul, Ardealul ne cheamă, / Nădejdea e numai în noi, / Sărută-ți, copile, părinții și frații /

Ș-apoi să mergem la război… // Nainte, 'nainte, spre Marea Unirea, / Hotarul nedrept să-l zdrobim, / Să trecem Carpații, ne trebuie Ardealul, / De-ar fi să ne-ngropăm de vii." Într-adevăr, frații ardeleni îi așteptau „cu inima la trecătorile munților", pentru a se împlini ceasul așteptat, al izbăvirii neamului.

Au urmat bătăliile de la Țibleș și Budac, acțiunile curajoase ale „Detașamentului Borsec", de la muntele Rotund, de la Creanga, Bilbor, Făget, Cerbu, Armata Română înaintând spre Toplița Română și Deda, neuitate rămânând bătăliile de la Gura Secului, Runcu Mare, muntele Răchitiș, de la Pietrile Roșii, Mermezeu, Zebrac, Gudea Mare, Gudea Mică, Valea Uzului, în zonele munților Gurghiu (prin reperele Lăpușna, Toaca, Ibănești, Orșua, Dubiște, Solovăstru, Jabenița), unde ostașii Armatei Române au luptat, au suferit, au căzut, sfințind pământul și numele Patriei Române!

Numai că, în plină ofensivă în Transilvania, din cauza unor erori militare ale unor conducători, se produce o neașteptată întorsătură: este comandată retragerea. O retragere fără înfrângere! Invocându-se înfrângerile din Dobrogea, începe calvarul retragerii, zona ostilităților mutându-se, mai apoi, la Oituz și Mărășești, acolo unde ostașii generalului Eremia Grigorescu au decretat: „Pe aici nu se trece!". Hotărâre legendară, dovedită în încleștările de la Valea Sușiței, Răzoare, Râpa Roșie, Soveja, Măgura Cașinului, Târgu-Ocna, Cireșoaia, Coșna, Mărăști, sub comanda mareșalului Averescu, după 9 iulie 1917 derulându-se „cele mai cumplite zile din istoria modernă a poporului nostru. Trebuie să murim sau să învingem!".

Urmează perioada de refacere a Armatei Române, care, nu peste mult timp, va trece, din nou, munții, cu același cântec-îndemn: „Treceți, batalioane române, Carpații!", în urma prăbușirii Imperiului Austro-Ungar, împlinindu-se visul cel mare al românilor, început de voievodul Mihai Viteazul, continuat de Unirea de la 1 Decembrie 1918, odată cu întruparea marii idei - Ardealul revenit la Patria-Mamă în România Mare!

Am considerat că acelui „triunghi de foc" - Mărăști-Mărășești -Oituz -, acestei zone luminoase a istoriei Neamului, din „vara speranțelor" anului 1917, alături de eroii înălțați în istorie, în legendă și neuitare, să alăturăm și glasul unor poeți iubitori de Neam și țară, luptători cu condeiul pentru reîntregirea hotarelor și făurirea României Mari, în febra premergătoare înfăptuirii istorice de la Alba Iulia, oameni ai scrisului, ai liricii Războiului de Reîntregire a Neamului. Creația lor face parte dintr-o antologie a vremii. Acolo-i și poezia „Limba noastră", de Alexe Mateevici, poetul și preotul militar, răpus de tifos pe frontul din Moldova, poezie scrisă în iadul de foc al bătăliilor, poem închinat limbii noastre sfinte: „Limba noastră-i o comoară, / În adâncuri înfundată, / Un șirag de piatră rară / Pe moșie revărsată." Acolo, în acea antologie a anilor 1916-1918, a liricii Războiului de Reîntregire a Neamului, întâlnim poemele lui Octavian Goga - „Vorbeau, azi-noapte, două ape" și „Latinitatea strigă din tranșee", precum și „Cântecul generalului Dragalina", comandantul Armatei I, căzut la datorie, adevărată legendă a Primului Război Mondial. Ca și generația de la 1848, poeții Războiului Reîntregirii, animați de un ideal înalt, de acel sentiment național, ca și luptătorii din tranșee, dorind unirea tuturor fraților, ei, mari patrioți ai neamului, au închinat versul celor din marile încleștări, mulți coborâți sub glie, să țină țara pe piepturile lor, pentru a ne lăsa o Românie Mare. „Te-am dărâmat, hotar de-odinioară, / - scria Octavian Goga - /, Brâu împletit din lacrimi și din sânge, / Veriga ta de foc nu mă mai strânge / Și lanțul tău a încetat să doară." Sunt poezii și cântece care au însuflețit neamul. Ca ardelean, mereu și mereu mă voi întoarce la poezia lui Octavian Goga „Vorbeau, azi-noapte, două ape": „Venea un vifor să ne-ngroape / Și grindina-mi bătea în geam, / Vorbeau, azi-noapte, două ape / Și vorba lor o-nțelegeam. / Își lumina necunoscutul, / Cu fulgere din deal în deal / Și, clocotind, prin ruguri Prutul, / Vorbea cu Mureșu-n Ardeal: / N-auzi cum strigă Basarabii / Blestemul zeilor ce vin, / Cum sună-n bucium pârcălabii / De la Soroca și Hotin? / Eu simt cum matca mea tresare / De-al amintirilor șuvoi, / Arcașii lui Ștefan cel Mare / Îmi cer azi moaștele-napoi (…) În valul meu de veacuri plânge / Același vaier stins și mut, / Mai multe lacrimi decât sânge / Nisipul meu a cunoscut. / Tu-ți plângi mărirea îngropată, / Eu jalea veche, an de an, / Tu ai avut părinți odată, / Eu veci de veci am fost orfan! / (…) Așa vorbeau îndurerate, / Sub ceriul înnorat și crud, / Bolnave râuri tulburate / Și-acum durerea v-o aud… / Nedumerirea mă supune, / Când rostul patimii v-ascult, / Căci inima nu-mi poate spune / Pe care să vă plâng mai mult".

În poezia-marș eroic - „Fiți gata!", Mircea Dem. Rădulescu îndemna: „Ostași viteji, cu piepturi de granit, / Să fim uniți ca-n ceasul cel mai mare, / Să ne păzim pământul întregit, / Fiți gata toți, de strajă la hotare!". În alt poem -„Închinare Oștirii Române" - dedică versuri ostașului anonim: „E lung steagul vostru, ostași fără de nume, / Chemați de idealul spre care năzuiam, / Pădure secerată de moarte, ram cu ram, / Ce-ați suferit cum nimeni n-a suferit pe lume, / Martiri ce-ați dat, prin moarte, viață-acestui neam!", iar Ovid Densușianu, prin poezia „Eroica" înălța imn de slavă celor căzuți în bătălii: „Spre înălțarea noastră și-a altora, voi, toți, / Ce-ați căzut acolo, viteji ca în povești, / Slăviți veți fi de-a pururi, slăviți în lumea-ntreagă, / Mausoleul vostru e-n mii de amintiri - Eroi din Mărășești." În poezia „Eroului necunoscut", Vasile Militaru, aceluiași erou fără nume îi închina versurile: „Să știi, că deși peste piatra ce-acoperă al tău cavou / Nu-i niciun chip și niciun nume, / Ești cel mai necunoscut Erou / Din câți Eroi au fost pe lume", iar George Voievidea le închina floarea recunoștinței urmașilor care, după 1 Decembrie 1918, Unirea de la Alba Iulia, vor trăi în România Mare: „Și-n groapa ta, de n-a vibrat plânsoare, / De unde și campanie jelitoare, / Las eu pe tristul tău mormânt să cadă / O lacrimă și - a cântecului floare." Emoționante sunt versurile lui Aurelian Păunescu, întru slăvirea celor căzuți pe câmpul de bătălie: „Dormiți, dormiți în pace, viteji nemuritori!.../ Din jertfa vieții voastre va naște viață nouă, / Căci picurii de sânge - ca picurii de rouă - / Înviora-vor Neamul ce v-a crescut pe voi, / Viteji căzuți în lupte, nepieritori eroi…", rugându-i pe cei care vin după noi: „Opriți-vă, o clipă, năvalnici trecători, / Voi, ce striviți în cale nevinovate flori, / Opriți-vă, o clipă, urmașilor voioși, / Trecutul vă recheamă spre morții glorioși (…) Opriți-vă, o clipă, sunt morții din război, / Feciorii ce căzură alături cu părinții, / Punând pe fruntea țării cununa biruinții… / Sunt mii și mii de oase sub zările albastre, / Ce-așteaptă deșteptarea recunoștinței voastre. // Purtați-le pe umeri în sfinte cimitire, / Și vă-ngropați acolo divinele comori / Sub albe cruci de piatră, sub maldăre de flori, / Slăviți-le amintirea - plecați peste morminte - / Și sărutați țărâna ce-i ține, luați aminte, / Ce-așteaptă îndurarea recunoștinței noastre." Versuri de o gravitate aparte, îndemn la neuitarea celor căzuți pentru Patrie ne-a lăsat, în poezia „Nu ne uitați", marele istoric al neamului românesc - Nicolae Iorga: „Noi suntem mulți: e codrul plin, / De noi e plin muntele tot, / În șiruri crucile se țin / Pe gropi ce nu se mai socot. // Noi suntem mulți: de vrei să știi, / Poftește-n sate pe la noi, / Unde o spuză de copii / Rămasu-ne-au flămânzi și goi //…// Dar cum suntem, din moși strămoși, / Deprinși tot cu-aceleași sorți, /Ne-am dus la moarte bucuroși / Și nu le cerem alte morți. // Români am fost, când am luptat / Până la urmă neclintit, / Creștini suntem, căci am iertat, / Dormind acuma liniștiți. // Și, după câte le-am făcut, / Noi mai simțim un singur dor / Al celor care s-au trecut / Și n-au văzut isprava lor. // Și fiindc-am fost tot ce v-am fost, / Când ne-am făcut al vieții rost, / În bucuria voastră, frați, / Nu ne uitați!".

„Mucenicilor horei de obuze", celor „mușcați de mitraliere", sub foc și plumb, „în clipa triumfală", celor „trecuți în huma milostivă", animați de un singur gând - țARA, celor care „au biruit prin moarte", le-a închinat Elie Miron Cristea, primul Patriarh al României, cuvintele dăltuite, pentru veșnicie, pe soclul monumentului de la Gura Secului - Toplița, închinat eroilor Primului Război Mondial, locul în care, în acel august 1916, s-au dat lupte crâncene pentru eliberarea Transilvaniei, în urma „Ordinului de azi" al regelui Ferdinand I: „Ostași eroi din Vechiul Regat! Binecuvântată a fost clipa în care ați trecut în Ardealul fraților voștri, dezrobindu-l prin jertfa voastră de mucenici. Recunoștința tuturor v-a așezat, spre veșnică odihnă, în acest loc de cinste, drept neuitate pilde ale iubirii de neam și de țară, pentru cei de azi și din viitor. Ardealul vi se-nchină!".

Lasă un comentariu