Ultimele evenimente de pe scena politică demonstrează, dacă mai era nevoie, că „spiritul de gaşcă" acţionează în mai toate afacerile mari din România. Şi în cele politice, şi economice. Nu a acţionat „gaşca" atunci când, în cadrul unei discuţii ambientale, Viorel Hrebenciuc i-a promis lui Dan Şova -asta ca să ne referim doar la corupţii PSD-ului - că îl va susţine să devină preşedinte al PSD, în dauna contracandidaţilor Liviu Dragnea şi Valeriu Zgonea. Asta, în schimbul adoptării unei legi prin care să fie dezincriminată o faptă pentru care este acuzat Hrebenciuc? Ba, încă cum, mai ales când Hrebenciuc l-a îndemnat pe Şova să meargă şi până la Focşani, la Marian (baronul Marian Oprişan - n.n.) că „e de ăsta la care trebuie să ai grijă, să îi hrăneşti orgoliul"! Adică e membru al… găştii! Alt exemplu: Adrian Rădulescu. Cine este el? Cel care i-a livrat preşedintelui Băsescu pontul de la Nana. De la băiatul care aranja tarabe prin pieţele Bucureştiului, saltul la consilier al preşedintelui arată că orice gheşeftar îşi scoate bastonul de mareşal dacă acţionează „în echipă", intră cu arme şi bagaje în politică. Băgăcios şi bun de gură - cum îl descriu amicii - a devenit preşedinte de CAP. Contactul cu mărimile (găştile sus-puse) l-a molipsit, ca râia, de politică. S-a lipit de afacerile lui Stelian Fuia, din îmbinarea politico-economică ajungând să fie util lui Băsescu. Cum însă, ca mulţi alţii, care „au uitat de unde au plecat" sau „nu mai trăiesc cu picioarele pe pământ" - cum se spune în popor - Adrian Rădulescu şi-a arătat ulterior, prin declaraţii în cascadă, dispreţul faţă de cetăţenii acestei ţări. El spune „suntem o ţară de imbecili" şi dezvoltându-şi ideea în plină campanie electorală adaugă: „Am învăţat poporul prost. I-am învăţat milogi şi cerşetori şi nu fac nimic fără bani. Sunt mai răi ca o armată de mercenari"! Incredibil!
Am dat aceste exemple nu pentru că ar fi singurele, ci pentru că sunt… emblematice pentru ceea ce înseamnă parvenitismul, puterea care - prin amiciţii, găşti sus-puse - schimbă caractere. Numai că puterea şi corupe, deoarece un adevăr, incontestabil, ne spune că: „unde-i puterea, acolo-i (şi) corupţia", că „banu-i ochiul dracului". Cel mai celebru caz, Mircea Băsescu, nimeni altul decât fratele preşedintelui. Audiat în dosarele lui Florin Anghel, Mircea Băsescu a fost reţinut, iniţial, pentru 24 de ore, apoi pentru 30 de zile, dar şi azi e, încă, în spatele gratiilor pentru trafic de influenţă. Din ordonanţa de reţinere întocmită de procurori a rezultat că există probe că a primit (atenţie!) suma de 250.000 de euro de la un denunţător. Ca să ce? Ca să intervină pe lângă fratele său, Traian, care, din păcate pentru noi, este chiar preşedintele României. Sigur, Justiţia va dovedi, până la urmă, care-i adevărul şi va face dreptate… Sperăm!
Faptele atestă însă că parvenitismul prin găştile din sfera înaltă a politicii au deja vechime în România postdecembristă. Vom mai da un exemplu, la care ne-am referit cu alt prilej. Vă mai amintiţi? Nu a fost, la vremea respectivă, mană cerească pentru Elena Băsescu festivităţile organizate pe bani publici, de către Ministerul Turismului, şi pe 1, şi pe 2 mai? A fost, deoarece tânăra E.B. - susţinută, prieteneşte, de o altă tânără, Monica Iacob Ridzi - a beneficiat din plin de banii noştri, de susţinerea campaniei ce i-a asigurat câştigarea mandatului de europarlamentar (şi inclusiv un salariu de vreo 7.000 de euro pe lună, başca, alte avantaje).
Ce denotă (şi) acest exemplu (din multe altele)? Că amiciţiile, găştile din sferele înalte ale politicii corup, că imunitatea la viciile puterii este rară, în plus, la noi are un simptom absent la alţii, provoacă reacţii lente. Problema e că şi la politicienii bătrâni, şi la cei tineri, puterea întunecă minţile. Dar se şi generalizează. Dovada: barometrul global al Corupţiei 2013, publicat de Transparency International arată că România este (ca şi în 2012) singura ţară din UE care identifică Parlamentul drept cea mai coruptă instituţie, legislativul fiind urmat în clasamentul românilor de partidele politice şi Justiţie.
În mod normal „boala politică" (amiciţiile şi gustul puterii) ar trebui să-i împingă pe cei aleşi să facă ceva, să schimbe starea de fapt atunci când - ca şi acum - ceea ce este nu-i cum ar trebui să fie. Ca reprezentanţi aleşi ai cetăţenilor, ei au iniţiativa politică, ca să propună, şi votul, ca să decidă. Din păcate, cârdăşia, activitatea unor politicieni este deja intrată în folclor sau subiect la rubrica de satiră şi umor; spaţiile organizate de dezbaterea democratică fiind practic inexistente. Ceea ce contează pentru ei este puterea şi, evident, relaţiile, banul nemuncit. Aşa s-a ajuns ca, potrivit unui raport Credit Suisse, România să aibă - cu precădere din zona politicului, ori care au „trecut" prin politică - 16.525 de milionari şi doi miliardari (situaţia se poate schimba, fireşte, de la o zi la alta!), ce ne situează - în vremuri de criză - pe locul 47 în lume. Desigur, faptul că avem 16.525 milionari şi cel puţin doi miliardari nu e rău. Dimpotrivă. Rău este însă că sunt prea mulţi săraci; că discrepanţa dintre cei doi poli (români superbogaţi şi români supersăraci) se adânceşte! Or, ce ne spunea, în acest context (la un moment dat) preşedintele tuturor românilor - al cărui frate, Mircea, este acuzat că ar fi luat 250.000 de euro pentru trafic de influenţă? „Că România e săracă, atâta îşi poate permite." Oare chiar n-are resurse, atâta îşi poate permite?, întrebăm noi, muritorii de rând.
Oare cum a fost posibil ca alţii, deşi cu resurse limitate, fără fonduri europene la dispoziţie, să asigure şi creşterea pensiilor şi salariilor, şi alimente pentru şcolari şi să facă sute de kilometri de autostradă? Criza economică - peste care, se pare că am trecut dar am intrat în recesiune - nu poate fi un răspuns, câtă vreme milionarii şi, mai nou, miliardarii în dolari (ori în euro) se înmulţesc. Pe ce căi? Vedem pe le televiziuni, unde, de când procurorii DNA au început să-şi facă datoria, ne sunt dezvăluite noi şi noi aşa-zise nume de „oameni de afaceri" - dar şi clanuri din lumea interlopă - care, în goana după îmbogăţire, îşi permit să „arunce" sute şi milioane de euro pentru obţinerea unor avantaje. Inclusiv, cum spuneam la început, pentru a scăpa de… puşcărie! Să amintim, pe lângă „cazul Mircea Băsescu" - şi pe cel al lui Gruia Stoica (şi el după gratii!) care - susţineau procurorii - i-a oferit avocatului Doru Boştină suma de 3 milioane de euro, în schimbul influenţei pe care avocatul a lăsat să se creadă că o are, printr-un intermediar, asupra directorului general al CFR Marfă SA, în scopul divulgării de către acesta din urmă, cu încălcarea atribuţiilor de serviciu, a preţului pe care societate pe care o conduce urma să îl ofere, în cazul licitaţiei. Astfel, patronul CFR, Gruia Stoica ar fi putut depune o ofertă cu un preţ cât mai apropiat de cel propus de CFR Marfă SA, încât profitul înregistrat pe parcursul derulării contractului să fie maximizat ori eventualele pierderi minimizate. Miza licitaţiei? Asigurarea unor servicii de transport de cărbune, pe o perioadă de trei ani, cu o valoare estimată de 100 de milioane de euro, fără TVA.
…Aşa se fac, deci, averile în România. De aceea, „puşculiţa" (purcoiul, de fapt) milionarilor şi miliardarilor trebuie luată la… scotocit. Inclusiv cu sprijinul FMI, pentru a le oferi inspectorilor ANAF, prin specialiştii săi, cât mai multe lucruri despre felul în care îi pot verifica pe bogătaşii României, despre modul în care îşi plătesc dările către bugetul statului. Despre modul, penal, în care „se fac", uneori, averile!
