Într-o bună zi, un călător trecu pe la un înțelept faimos. Știa de acest înțelept de multă vreme, dar nu fusese niciodată la el acasă. Imediat cum ajunse la poarta acestuia, văzu că nimeni nu-l întâmpină. Pătrunse în micuța casă a înțeleptului și fu uimit să vadă că acesta nu avea altceva decât o odaie plină de cărți. Până și masa era făcută din câteva cărți mai groase, puse una peste alta. Locul de dormit era o simplă rogojină, pusă într-un colț mai îndepărtat. Omului nostru nu-i venea să creadă. Nu era posibil ca unul dintre cei mai mari învățați ai lumii să trăiască în asemenea condiții. Cu siguranță, era o farsă.
Totuși, privind chipul plin de liniște al înțeleptului, vedea cum coboară pacea în inima sa. Dar el dorea să știe adevărul. Poate înțeleptul fusese jefuit, poate reușea el să facă ceva.
- Fie-mi iertată îndrăzneala, învățătorule, unde-ți este mobila? - întrebă omul.
- Dar a ta unde este? - întrebă la rându-i înțeleptul.
- A mea? Păi, eu sunt doar în trecere pe aici, răspunse călătorul.
- Și eu la fel, zise înțeleptul.
(Apărut la Editura Nico, volumul „Mi-a bătut Domnul la poartă" se găsește la Catedrala Mare)
