Legenda celui mai sărac om bogat

Distribuie pe:

Se zice că un om bogat, cu mare credință, se închina Bunului Dumnezeu și îi mulțumea în fiecare zi pentru toate darurile primite, pentru bunăstarea sa, pentru sănătatea și pentru înțelegerea din casă. „Doamne, Iisuse Hristoase, zicea omul nostru, Fiul lui Dumnezeu, învață-mă, Doamne, cum să-mi arăt recunoștința față de bunătatea Ta".

Bunul Dumnezeu i-a ascultat rugămintea și, într-o noapte, în vis, i s-a arătat Îngerul Domnului: „Ridică biserică, i-a spus, un lăcaș de închinăciune și de mulțumire, cum au făcut-o strămoșii tăi cei binecuvântați de Împăratul Ceresc". Și s-a trezit omul nostru, i-a mulțumit Bunului Dumnezeu și chiar în dimineața aceea a tocmit oamenii și a început lucrul. A ridicat curând o Biserică înaltă, de lemn tare, pe malul pârâului la margine de sat. Se bucurau rășinărenii și veneau aici să se închine.

Înaintea primăverii însă au venit ploile, cum se întâmplă uneori, au topit zăpezile și s-au revărsat apele. Pârâul a crescut, s-a năpustit asupra bisericii, a luat-o pe sus, cu temelie cu tot, a zdrobit-o și a dus-o la vale. Mare a fost necazul omului și al sătenilor, care credeau, pe bună dreptate, că este o pedeapsă a Cerului. Și a căzut el în genunchi, rupându-și părul și hainele: „De ce m-ai pedepsit, Doamne Iisuse Hristoase? Cu ce ți-am greșit Doamne?" Și se ruga așa, cât era ziua de mare și noaptea nu mai putea să doarmă de supărare.

S-a îndurat de dânsul Bunul Dumnezeu, și iarăși i s-a arătat Îngerul Domnului: „Ai ridicat lăcaș de lemn la malul apei, înalță biserică de piatră pe piatră, biserică mare și tare, să crape stâncile și munții să se clatine, dar ea să rămână neatinsă, ca semn al credinței tale, dacă este curată!"

S-a trezit omul nostru înspăimântat, și-a chemat toate neamurile, și-a vândut averea și-a început construcția bisericii de piatră, cu ziduri groase ca de cetate. Și-au venit zidari și tâmplari, și cioplitori, iar lucrul mergea bine. Dar toată agoniseala s-a dus și pereții erau neterminați, cu acoperișul neridicat, iar omul nostru nu mai avea ce să vândă. A rămas singur, părăsit și de femeie și de copiii pe care îi sărăcise. În fiecare duminică se ducea însă la vechea biserică din sat și cerea de pomană în fața intrării. „Ajutați-mă, oameni buni, dați-mi un bănuț pentru Biserica Mare din sat!". Iar creștinii, știindu-l și văzându-l acuma „dus", îi dădeau.

Omul nostru, însă, nu mai avea putere și, într-o sfântă duminică, de-abia târându-se, a intrat în vechea Biserică. Ajuns în fața altarului, s-a așezat cu greu în genunchi; a scos din sân o broboadă în care adunase bănuții și a zis: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, aceștia sunt ultimii bănuți pe care îi mai am și ultimele mele picături de viață! Ia-le Doamne și îndură-Te de mine păcătosul!". A căzut în fața altarului și a murit.

S-au cutremurat sătenii de atâta credință și, unindu-se, au dus la desăvârșire construcția bisericii.

Despre această legendă se spune că i-a plăcut într-atâta lui Șaguna, încât a hotărât să fie înmormântat în preajma ei, la Rășinari. Dar este și pentru noi o pildă, mai ales în vremurile acestea de cumpănă. Dacă vrem să nu fim alungați din istorie, atunci ar trebui să jertfim fiecare bănuț, fiecare picătură de sânge și de suflet pe altarul țării și al dreptei noastre credințe, cum a făcut-o, la vremea Sa, Mitropolitul nostru Andrei Șaguna.

(Apărut la Editura Nico, volumul „Mi-a bătut Domnul la poartă" se găsește la Catedrala Mare)

Lasă un comentariu