Două destine în vâltorile vremii!

Sunt veteran de război și aș dori să vă relatez cum am cunoscut doi generali ai Armatei Române. În anul 1943, Divizia 20 - Infanterie Alba Iulia, din care am făcut și eu parte, era comandată de generalul Corneliu Serghievici. În aprilie 1944, Divizia a plecat pe frontul din Moldova, ocupând o poziție de luptă în zona localităților Țibucani, Davideni, Păstrăveni, iar comanda diviziei s-a instalat în comuna Războieni, județul Neamț, cantonamentul meu fiind în apropierea generalului Serghievici. Îl vedeam zilnic, la plecarea și la întoarcerea de pe linia întâi a frontului. Comandanții i-au cerut acțiuni ferme, pentru a-i scoate pe ruși din amplasamentele ocupate și să-i respingă peste Prut. A refuzat, invocând că, fără aviație și tancuri, pe care divizia nu le avea, și-ar trimite subordonații la un măcel, la moarte sigură. Pentru neexecutarea ordinului, a fost înlocuit cu generalul Damian Rașcu. În una din zile, generalul Serghievici n-a mai plecat pe linia întâi, nesimțindu-se bine, cum spunea ordonanța. În jurul orei 16 am auzit o împușcătură. Domnul general s-a împușcat. Am văzut pe masa din cameră trei plicuri adresate mareșalului Ion Antonescu, șefului Statului Major al diviziei și familiei din Alba Iulia.

A fost înmormântat după două zile, în mare secret, în cimitirul mănăstirii din Războieni. Nu s-a scris despre acest caz. Fiind în apusul vieții cred că e bine ca aceste evenimente să fie cunoscute de cei de azi. Mă voi referi, în câteva cuvinte, și la generalul Leonard Mociulschi, comandantul Corpului Vânători de Munte pe frontul din Rusia, un mare profesionist militar. Imediat după terminarea războiului a fost împroprietărit cu teren agricol și o casă, în Codlea. Într-o noapte, generalul a fost ridicat de Securitatea comunistă și dus la Canal. Soția generalului și sora ei au fost evacuate și trimise cu domiciliul forțat, în orașul Blaj. Sora soției mele, Ancuța Bălășel, le-a găsit rătăcind pe o stradă a Blajului și le-a adăpostit în casa ei. După ani, ele au fost înmormântate în cavoul familiei Bălășel. Nici despre toate acestea nu s-a scris. Fiind spre apusul vieții cred că e bine și folositor ca aceste evenimente să fie cunoscute de generațiile care au urmat."

Sunt cuvintele veteranului de război Ioan Solomon, ajuns la 94 de ani, din Târnăveni, strada Republicii nr. 8. Trist este când destinele unor oameni, în cazul de față ale unor generali, ajung în vâltoarea vremurilor potrivnice omului. Interesante relatări, după mai bine de șapte decenii ale unor trăiri dramatice.

Distins ofițer al Armatei Române, mai bine de treizeci de ani, generalul Corneliu Serghievici, a urcat, „prin competență și muncă cinstită, până la cel mai râvnit grad din ierarhia militară, cel de general. A luptat în Primul și în Al Doilea Război Mondial, acolo unde țara i-a cerut-o."

„Născut la16 iulie 1891, la Gorbănești-Botoșani, după terminarea liceului a fost selecționat, iar în perioada 1910-1913, a fost trimis la studii în Germania. În vara anului 1913, mobilizat la Regimentul 24 - Infanterie din Tecuci, a participat la campania din Bulgaria. Ca sublocotenent este mutat la Batalionul 8 - Vânători Botoșani, unde s-a remarcat ca bun ofițer, cu „o conduită ireproșabilă", la 4 august 1915 obținând gradul de locotenent. Devine comandant al unei companii din Divizia 2 - Cavalerie din compunerea Armatei de Nord, chiar a doua zi după intrarea României în Primul Război Mondial, comandată de generalul Constantin Prezan, luptând, în fruntea subunităților sale, pe frontul Oituzului, precum și în bătălia pentru București", ca „un desăvârșit" comandant de companie.

Dislocat în garnizoana Botoșani, în perioada interbelică, la 10 mai 1930, devine locotenent-colonel, la 1 octombrie 1937 fiind numit comandant al Școlii de Subofițeri nr. 2 Botoșani. Avansat colonel, abia la 27 februarie 1939, el se simte nedreptățit. Se repară greșeala, apoi se înscrie la examenul de general de brigadă. La 18 septembrie 1942 este trimis pe front în fruntea Brigăzii 7 - Infanterie, trupele lui debarcând la Stalino, continuând marșul spre pozițiile de luptă de la Cotul Donului - Stalingrad. Brigada lui făcea parte din Corpul I Armată, din cadrul Armatei a 3-a, comandată de generalul Petre Dumitrescu, subordonată Grupului german de armate „B", ocupând o fâșie de apărare în marele cot al Donului, largă de 148 de kilometri. Supusă marii presiuni sovietice, la 19 noiembrie 1942, copleșită, Armata a 3-a cedează, obligând comandamentul german să mute apărarea pe râul Cir, angajându-se în lupte, apoi, pe râul Donețk, gruparea a respins atacurile inamicului. După două săptămâni de lupte înverșunate, dar și de marșuri grele, Detașamentul Diviziei 7 a reușit să iasă din încercuire, prin acte de adevărată bravură.

Colonelul Serghievici s-a aflat «tot timpul în rândul trupelor». Rănit la piciorul drept, «el nu a părăsit câmpul de luptă.» Pentru faptele sale, în «luptele de pe Don și râul Cir, comandantul Diviziei 7 - Infanterie, generalul C. Trestioreanu l-a propus pentru Ordinul «Mihai Viteazul», cea mai importantă decorație de război, iar în septembrie 1943 primește «Crucea de Fier», apoi «Steaua României» și «Coroana României», fiind citat prin ordin de zi pe Armată."

Avansat general de brigadă, la 20 martie 1943, în aceeași zi a fost numit comandant al Diviziei 20 - Infanterie. Marea unitate încercuită «în punga de la Stalingrad, practic distrusă, a fost refăcută Divizia 20 - Infanterie intrând în compunerea Corpului I Armată, comandat de generalul Gheorghe Radu», aflat între Siret și Timișești. Armata Roșie, în ofensivă în lunile martie-aprilie 1944, impunea măsuri urgente. În zilele de 23-24 aprilie, Divizia 20 - Infanterie ducea lupte foarte grele, blocând pătrunderea inamicului între râul Moldova și Dealul Boiștea.

Este momentul în care mareșalul Ion Antonescu sosește la cartierul Diviziei 20 - Infanterie din Războieni și, se pare, n-a fost prea mulțumit de situația întâlnită.

La 27 aprilie 1944, prin Ordinul special nr. 13, transmis comandantului Diviziei 20 - Infanterie, generalului Serghievici i se cerea să execute un atac menit să îmbunătățească frontul pe care îl ocupa. Două ore mai târziu, generalul Serghievici înainta un raport, prin care atrăgea atenția că-i imposibil, «cu o forță combativă foarte redusă», să facă față atacului inamic, iar «operațiunea proiectată nu poate reuși", rugând să fie înlocuit de la comandă. Conform prerogativelor militare, era foarte probabil ca generalul Corneliu Serghievici să fie deferit justiției militare și inculpat pentru neexecutare de ordin. În locul lui, la comanda Diviziei 20 - Infanterie a fost numit generalul Damian Rașcu. În ultimul său ordin de zi, părăsind comanda, generalul Serghievici a adus mulțumiri celor cu care a colaborat, subordonaților lui cu care împreună au luptat, apoi, la 28 aprilie 1944, s-a sinucis în punctul de comandă, trăgându-și un glonț în inimă, lăsând pe masă trei scrisori închise: una pentru șeful Statului Major al diviziei, colonelul Poșulescu, una destinată familiei, una adresată mareșalului Ion Antonescu. Cerea, în prima scrisoare, «să fie înmormântat fără autopsie, cu un simplu ceremonial ostășesc, la mănăstirea Războieni, cu toate documentele de la piept al vestonului», iar «toate scrisorile care ulterior vor veni pe adresa lui să fie arse, fără a fi citite». În cealaltă scrisoare, adresată familiei, scria că nu voia ca, prin gestul său, «să fie considerat un dezertor de la datorie» și cerea «să fie înmormântat la mănăstirea Războieni», iar după «liniștirea vremurilor, să fie reînhumat la Botoșani, alături de părinții și de fiica sa». «Scrisoarea către mareșalul Ion Antonescu nu a fost găsită până acum prin arhive».

A doua zi, la 29 aprilie, au avut loc funeraliile la mănăstirea Războieni, slujba fiind oficiată de trei preoți militari, cu o gardă de onoare alcătuită dintr-o companie, «discursul funebru fiind rostit de generalul Damian Rașcu».

În iulie 1944, Ecaterina Serghievici, soția generalului, a adresat o scrisoare mareșalului Ion Antonescu, cerându-i o anchetă a împrejurărilor în care a murit soțul ei. Doar peste câteva zile, generalul Constantin Pantazi, ministrul de Război, răspundea, printr-o rezoluție: „Onoarea ofițerului nu a fost cu nimic pătată. Nu mai cerem alte explicațiuni!".

Generalul Serghievici a sfârșit printr-un gest disperat, după ce «a protestat în scris că-i imposibilă executarea ordinului prin care și-ar fi trimis subordonații la moarte sigură. A preferat să se sinucidă. Însă, moartea lui, care, e adevărat, nu a fost eroică, a salvat alte vieți»".

Despre generalul Leonard Mociulschi, marele oștean, demn, sever, personalitate militară marcantă, mai ales dintr-o perioadă nu prea blândă a vremurilor duse, au relatat cei care l-au cunoscut, atât înainte, în luptele din Al Doilea Război Mondial, cât și după arestarea și întoarcerea lui de la Canal. „Pe frontul din URSS - povestește Ioan Solomon - , generalul Mociulschi a fost decorat cu Ordinul „Mihai Viteazul", și, apoi, după război, împroprietărit cu o casă și12 hectare de pământ, în orașul Codlea. Într-o noapte a fost ridicat și dus la Canal, toate bunurile i-au fost confiscate, iar soția și sora ei, urcate într-un tren cu destinația Blaj, domiciliu forțat, unde, ajunse, rătăceau pe străzi cu geamantanele în mână. Blăjenilor, știind cine sunt, le-au fost frică să le găzduiască. Doamna Ana Bălășel, soție de militar, care a fost sub comanda generalului, la Vânători de Munte, le-a sărit în ajutor, punându-le la dispoziție o cameră mobilată, mâncare și haine. Asta, aproape trei ani, în care legătura generalului cu familia a fost aproape inexistentă. Cu greu, sora doamnei Mociulschi a fost angajată la Crescătoria de porci din Blaj, până la pensionare. După întoarcerea generalului de la Canal, între Ancuța Bălășel și familia generalului, vizitele erau foarte dese. Cu prilejul unei vizite la cumnata mea, l-am cunoscut pe general. Sub nucul din grădină, la o cană cu vin, discuțiile noastre aveau ca subiect principal războiul, pe care amândoi l-am făcut. Nu împărtășea toate ideile mareșalului Ion Antonescu, iar despre ruși, din cauza Basarabiei, de unde provenea el, spunea că sunt cuceritori într-o politică de acaparare a țărilor. Pe front, tot timpul era nevoit să aplaneze conflicte între armata pe care o comanda și germani, disprețuindu-i pentru aroganța lor și pentru faptul că împingeau Armata Română unde luptele erau mai grele. Pe frontul din Ardeal și din Ungaria, după întoarcerea armelor, la 23 august 1944, generalul Mociulschi era comandantul Corpului Vânători de Munte. De fiecare dată când vânătorii erau în preajma unor localități, sovieticii îi înlocuiau pe poziție, ca localitatea respectivă să nu apară ca eliberată de români! La Canal, deseori a fost acuzat de participare la război împotriva rușilor, la care răspundea: „Eu am fost ofițer de carieră, am depus jurământul față de România, iar acest jurământ nu l-am încălcat!". Venind de la Canal, neavând pensie sau vreun alt venit, generalul Mociulschi lucra în gară, la descărcatul vagoanelor sau la sera CFR. Deși îl cunoșteau, unele persoane din Blaj, îl ocoleau ca pe un ciumat! Atunci când i-au decedat soția și cumnata, ele au fost înmormântate pe cheltuiala sa, de Ana Bălășel, mai târziu fiind așezate în cavoul familiei Bălășel din Blaj.

Nemaiavând pe nimeni în orașul de pe Târnavă, generalul a cerut să-i fie schimbat domiciliul pentru Brașov, să fie mai aproape de fiul lui, Petrișor, dar, neobținând o locuință, s-a stabilit în localitatea Purcăreni de lângă Brașov, prin sprijinul unor binevoitori. Într-una din zile, când se întorcea cu o căruță de lemne pentru foc, obosit și îmbrăcat ca vai de el, a fost întâmpinat de niște oficiali locali, care l-au anunțat că-i căutat de un ofițer de la Comisariatul Brașov. La intrarea generalului, acesta s-a ridicat și a salutat reglementar. „Să trăiți, tov. general!", arătându-i scopul venirii lui acolo. Mai târziu generalul mărturisea: «Când am văzut acest ofițer salutându-mă, am zis în mine că, deși am suferit și am fost persecutat așa de mult, eu tot general am rămas: acest titlu nu mi l-a putut lua nimeni!». Ofițerul i-a comunicat că a primit ordin de la ministrul Forțelor Armate, Leontin Sălăgean, să vină în audiență, transportat la București cu mașina Comisariatului. După ce a reușit să facă rost de ceva haine mai ca lumea, a plecat la București. A fost primit, imediat, în audiență. Discuții cu privire la multe probleme militare. Cu prilejul acela, generalul a aflat și cui datora prompta lui reabilitare: generalului Charles De Gaulle! Era președintele Franței și și-a amintit, în timpul vizitei la București, invitat de Nicolae Ceaușescu, de «bunul prieten și coleg Mociulschi!», exprimându-și dorința de a-l vedea. După acel moment, a fost îmbrăcat din cap până-n picioare, a primit uniformă de paradă, pensia i-a fost majorată, domiciliul i-a fost stabilit la Brașov, a primit locuință. La Brașov, obișnuia în fiecare dimineață să urce pe Tâmpa și să coboare doar la ora amiezii. Lumea începuse să-l cunoască și se uita la el ca la urs. Ne întâlneam în fiecare an la culesul viei cumnatei mele, Ana Bălășel, de pe Hula Blajului, ultima oară în 1978, doar cu câteva luni înainte de a muri, la cei 90 de ani drept în ținută, cu mintea uimitor de lucidă. A trecut la cele veșnice în 1979. Deși ar fi dorit să fie înmormântat la Blaj, alături de soție, a lăsat, cu limbă de moarte, să fie incinerat, iar cenușa să-i fie împrăștiată de pe Pietrele lui Solomon, la poalele munților care au fost o parte din viața lui."

Două destine, doi generali români în vâltoarea vremurilor din veacul de istorie tragică, luptători pentru cauza Neamului, aparținând paginii zbuciumului, din păcate, cam prea repede uitați de istorie!

Surse: Scrisoarea cu mărturiile domnului Ioan Solomon, însoțită de articolele publicate în „Magazin istoric" și „Unirea".

Lasă un comentariu