În memoria cea vie a Neamului românesc, copleșită de timp și destin, după ce a sângerat atât de mult în istoria-i atât de zbuciumată, Unirea cea Mare de la 1 Decembrie 1918, făurită prin România Mare, la Alba Iulia, constituie jalonul esențial al dăinuirii și continuității noastre ca popor cu leagănul nașterii lui aici, în dovezile de netăgăduit ale Sarmizegetusei Regia.
Atunci, în friguroasa zi de 1 Decembrie 1918, sub semnul luminii, cei care au luptat cu arma în mână, în Primul Război Mondial, românii știau că doar sub acest semn al unirii vor învinge. Acolo, în tranșeele războiului, cu speranțele unirii tuturor pământurilor românești, răsunau parcă acele cuvinte ale lui Vasile Pârvan din „Laus Daedali": „Căci tu, lumină de azi, ești de-a pururi, noi suntem cei ce murim!". Patria rămâne!
Trecători fiind, ca oameni, pe această mare scenă a lumii, firicele de nisip în bătaia tuturor vânturilor, înaintemergătorii știau că trebuie să lase urmașilor moștenire o Patrie Română - cum cândva se exprima Alexandru Papiu Ilarian -, o țară pentru veșnicie unită. Sub cântecul-îndemn și îmbărbătare, „Treceți, batalioane române, Carpații!", răsunau trâmbițele Învierii Neamului înfruntând soarta și moartea din vaierul încercărilor, ei, de departe venind, auzeau chemarea de pe pământul Transilvaniei: „Veniți să ne scăpați! Ardealul întreg vă așteaptă!". Iar pentru Ardeal, „Nu-i viață să nu se stingă cu plăcere".
Sub ploaia de foc a încleștărilor se scria, mai corect spus se năștea, o poezie a Unirii pământurilor românești aflate sub năvala dușmană de veacuri. Celor care, la porțile munților au văzut cu ochii moartea pândind, acelor santinele la granița pământului Neamului, care și-au așezat numele în cartea de foc, celor trecuți în neîntrerupta odihnă, românii le-au închinat cântecul nemuririi. Octavian Goga le-a închinat, ca lacrimă și lumânare, biruitorilor prin moarte „pentru neam și țara lor", alături de acele cuvinte ale lui Vasile Pârvan: „Somn ușor! Somn blând, fiii mei!", când strigau „brațele trunchiate" și „plângeau picioarele de lemn": „Te-am dărâmat hotar de-odinioară,/Brâu împletit din lacrimi și din sânge,/Veriga ta de foc nu mă mai strânge/Și lanțul tău a încetat să mă mai doară".
„Granițele vechi și strâmte", prin voința neamului s-au lărgit și, sub îndemnul „La Alba Iulia, mă, frate,/Să mergi în zori de dimineață,/Ca răsăritul sfânt de soare/Să-ți dea putere și viață.//Ne cheamă-acolo datorința/Și legea noastră românească,/Să dăm dovezi la larga lume/De marea dragoste frățească!//…// Azi nu vor fi jandarmi și gloanțe/Spre pieptul nostru îndreptate,/Dreptatea ni-i azi dulce soră,/Și frate, sfânta libertate!" - scria, în poezia „La Alba Iulia", Valeriu Bora.
În Praga anului 1918, cu doar câteva zile înainte de actul Unirii și al voinței unanime a românilor, Horia Petra Petrescu scria poezia „Imnul dreptății", sub „cerul primenit al Libertății", „în ziua de izbândă a răsplății", când acel „rod de bine" al Adevărului triumfa și „s-a risipit din suflete furtuna": „Întinde mâna-ncoace, bucovinene,/Și tu, din Maramureș și Bihor,/Voi, din Regat, cu tine, ardelene/ (Toți Feți-Frumoși și dalbe Cosânzene),/Și moldovean! - Suntem doar un popor". Era ora dreptății, într-adevăr, pentru care acest neam a sângerat prin timp, a îndurat chinurile temnițelor și ale umilințelor. Pe propriul pământ, al moșilor și strămoșilor moștenire: „Azi, mâna-ntindem, frate către frate,/Ne-mbrățișăm cu sufletul curat.// Să nu mai fie jug și nici fiară,/Să nu ne mai subjuge,să nu fi subjugat!/În lung și-n lat a libertății Țară/Iubirea-n ea, cea fără de hotare,/De la colină până la palat!..."
Cu prilejul Marii Adunări Naționale de la Alba Iulia, la 1 Decembrie 1918, tipărit pe foi volante, în mii de exemplare, era distribuit participanților în istoricul moment, „Imnul Unirii", scris de Ion Boilă: „Neam român din patru unghiuri, fruntea ți-o ridici sus,/Căci din somnul cel de moarte, înviata-i ca Iisus!/Lanțul sclavilor, de veacuri, azi îl scuturi la pământ,/Iar dușmanii tăi, ca pleava, umblă-acum bătuți de vânt (…)".
Acolo, în străbuna cetate, de Traian amintind, acolo unde, la 1600, Mihai Viteazul triumfător intra, unde și durerea a fost multă, dovadă schingiuirile lui Horea, scria poetul: „Astăzi, însă, într-un cuget și-ntr-un simț ne vom uni,/Și vom spune-n lumea mare că suntem aceiași fii,/Noi, români din patru unghiuri și din patru-mpărății". În Cetatea viteazului voievod Mihai, spre care atunci curgeau „valuri, valuri de români", veniți din Maramureș, Banat și Crișana, cetatea noastră, a sfâșierii și a tragerii pe roată a lui Horea și Cloșca, cu „strălucirea bucuriei în ochi", scria Petre Dulfu, românii veneau „ca să-și croiască/O altă soartă și-alte legi…", scăpați se „sub jugul hunicei robii." Sub drapelele românești pe ziduri, îndeplinită era Unirea prin România Mare, de la Marea cea mare, de la Dunăre la Carpați și Tisa, sub voia „Atotputernicului Tată" în „zi de praznic sfânt", poetul încheindu-și poezia „Tu, Alba Iulia" cu versurile: „De Alba Iulia, cetatea/Nemuritoare/Și de cei/Ce azi voioși, ca niciodată,/S-au adunat sub cerul ei, /Își vor aduce-aminte pururi, /Cu drag, nepoții-n viitor…/Și-or zice: «Lăudați prin veacuri/
Să fiți mereu, străbunilor,/Ce-ați frânt cătușele-asupririi/Și ne-ați ursit pe-această lume/Să ducem zile fericite,/La sânul României-Mame»!".
„Sculați eroi din negrele morminte,/Veniți la sfânta sărbătoare/Să ridicăm iar flamurile sfinte,/Să scriem o zi, prin fapte și cuvinte,/O judecată ce demult ne doare" - îndemna Ioan Berghia, prin poezia „1 Decembrie 1918". Chemați, din nou, de goarna unui vis: „De la Suceava vin, pe rând, hatmanii,/Oștenii lui Ștefan, Mihai, cu toții/Din Plevna dorobanții și curcanii,/De la Oituz vin mândri, căpitanii,/De la Abrud, cu Horea, Iancu, moții. // Și cer, și nori de sus, și mândrul soare,/Și vuietul războaielor străbune,/Vin azi, în strălucire să-nfășoare/A neamului măreață sărbătoare,/Și fruntea lui cu glorii s-o-ncunune. // Veniți, eroi, că toți cei vii v-așteaptă/La sfânta sărbătoare românească./La Bălgrad hotărât-am Lege dreaptă,/Cu aspru glas și minte înțeleaptă,/Am juruit visul să se-mplinească."
Cu același prilej al Adunării Naționale de la Alba Iulia, de la 1 Decembrie 1918, Ovidiu Hulea a scris Odă (la praznicul unirii tuturor românilor), care se cânta pe melodia „Deșteaptă-te, române!": „O, ceas al Tainei!, glasuri pătrund din depărtare/Din munții suri s-alungă pe albele câmpii./Trăiască România, cea Veșnică și Mare,/Care cuprinde-n brațe toți duioșii fiii…". Soarele Unirii și al reîntregirii pământurilor românești, când bucuria cuprindea de la Nistru până la Tisa, când „hora mândrilor români", cum scria
I. Dragoslav, întinsă de cei „dintr-o tulpină și un izvor", chema la „Reînvierea Daciei", poezia cu același titlu, de I. St. Vasilescu, o Dacie făurită, de fapt, de cei care au luptat la Mărășești, Mărăști, Oituz, Doaga, purtând, prin cei care i-au urmat, Tricolorul românesc între Nistru și Tisa, prin cununa biruinței făurind România Mare. Acea Românie, acea țară cântată, cu mulți ani înainte, de poetul Ion Nenițescu: „Acolo, unde-s nalți stejari/Și cât stejarii, nalți îmi cresc/Flăcăi cu piepturile tari,/Ce moartea-n față o privesc //…// Acolo este țara mea/Și neamul meu cel românesc!/Acolo eu să mor aș vrea,/Acolo vreau eu să trăiesc!".
