Sincer vorbind, atitudinea cetățenilor Republicii Moldova, față de alegerile de duminica trecută, 30 noiembrie 2014, din propria țară, ne-a cam dezamăgit. Să manifești atâta indiferență și pasivitate, într-un moment crucial al istoriei tale, când se pune problema opțiunii între două lumi, între două sisteme diametral opuse, am spune între bine și rău, iar ție să-ți fie aproape indiferent încotro te îndreaptă destinul, pare de domeniul incredibilului. Am fi foarte curioși să cunoaștem mecanismul lăuntric care i-a obligat pe cetățenii Republicii Moldova la o asemenea atitudine. Aceasta, mai ales că în mentalul colectiv al românilor de aici, care continuă să aibă o pondere absolut majoritară, de peste 70 la sută în totalul populației acestei țări, după atâtea deportări și transmutări, nu poate să nu mai stăruie drama suferințelor celor două secole de înstrăinare, a masacrelor la care ei au fost supuși, mai ales după anul 1940, tocmai de către aceia pe care acum pare că îi regretă. Ne-a surprins, de asemenea, atitudinea de aceeași indiferență a diasporei moldovenești, din întreaga Europă, dar mai ales a basarabenilor din România, care au ieșit în număr modest la vot, situându-se departe de rolul foarte activ pe care diaspora a avut-o la alegerile prezidențiale ale României, care s-au desfășurat cu două săptămâni înainte. Este de-a dreptul jenant, în opinia noastră, ca din numărul mare de basarabeni care sunt la studii sau locuiesc în România, cu dublă cetățenie (se estimează între 50.000 și 100.000), să iasă la vot puțin peste 10.000.
Acest comportament ciudat de acum câteva zile ne aduce aminte de un altul, tot într-un moment de răscruce al istoriei sale, pe care încerc să vi-l detaliez, în speranța că în acest fel vom reuși să descifrăm mecanismul lăuntric al unei atitudini care nu poate să nu ne dea de gândit. Ceea ce vă voi prezenta face parte din mărturia unui participant la evenimentele din Rusia anilor 1917-1918, incluzând aici și Revoluția din octombrie 1917, dar și frământările legate de unirea Basarabiei cu țara-mamă. Ea face parte dintr-un interviu mai amplu pe această temă pe care ziarul nostru l-a publicat în data de 25 iulie 2014 sub titlul „Secretele Basarabiei sau ce nu scrie în cărți despre Basarabia".
Se spune că Lenin n-a dat, din mărinimie, Decretul cu privire la dreptul națiunilor la autodeterminare, până la desprinderea de Rusia, ci cu scopul de a crea dezordine și revoltă în imperiu, pentru a îngreuna astfel înaintarea armatei țariste, dislocată de pe front și care se îndrepta spre Moscova pentru a-i înfrânge pe bolșevicii instaurați la putere. Dar odată deschisă Cutia Pandorei, ea n-a mai putut fi controlată. Folosind contextul internațional favorabil, basarabenii nu s-au grăbit să-și îndrepte pașii spre România, ci, prin Sfatul țării, întrunit la 27 noiembrie 1917, au hotărât autonomia Basarabiei. Decizia aceasta l-a contrariat pe primul ministru al României de la acea vreme, Ionel Brătianu, care le-a replicat: „Ce autonomie!? Votați unirea ca eu să vă pot apăra pe Nistru, iar nu pe Prut, care e mic!". Basarabenii n-au răspuns nimic și toți emisarii trimiși de Brătianu au venit înapoi, comunicând că domnii basarabeni păstrează tăcerea și nu se angajează. A intervenit regele Ferdinand, care l-a chemat la Iași pe Pantelimon Halipa, liderul acestora, dar fără succes. La sfârșitul lunii ianuarie 1918, basarabenii au votat independența Basarabiei, dar nu și alipirea la Patria-mamă. La 21 ianuarie 1918 se schimbă Guvernul României, în locul lui Brătianu ajunge prim-ministru, mareșalul Averescu, care l-a trimis la Chișinău pe ministrul său de Război, generalul Ianculescu pentru a-i convinge. Același răspuns: „ Domnii basarabeni ascultau cu respect și atenție, dar nu se angajau". La 5 martie 1918 a venit guvernul Marghiloman, cu suveranitate și asupra Moldovei. Și-a trimis și el emisari la Chișinău, dar tot așa. Basarabenii ascultau, dar nu spuneau nimic. În cele din urmă Marghiloman l-a trimis pe Constantin Stere, o mare personalitate, cu priză la basarabeni. A intrat în ședința Sfatului țării de la Chișinău și a pledat pentru unirea Basarabiei cu România. Domnii basarabeni au ascultat cu atenție, cu respect, au bătut din palme, dar nu s-au mișcat din bănci să voteze. Atunci, Stere, furios, a ieșit în stradă, instigând populația să intre în Sfatul țării să-i convingă pe deputați să voteze. Basarabenii l-au ascultat, l-au aplaudat, dar n-au făcut nimic. Stere s-a întors la București, crezând că basarabenii erau niște mafioți, niște bandiți și că vroiau bani. A strâns monede de aur și a cerut să se împartă monede de aur deputaților basarabeni ca să voteze unirea. Basarabenii n-au primit banii (deci nu erau corupți), dar tot n-au votat unirea cu România.
Lumea era disperată. Odată, brusc, pe 27 martie 1918, fără să știe Bucureștiul și Iașiul, Sfatul țării de la Chișinău s-a întrunit din proprie inițiativă și a pus fără prea multe discuții la vot unirea Basarabiei cu România, iar rezultatul a fost de 86 voturi pentru și doar trei contra.
Contrariată de cele întâmplate, lumea a căutat răspuns. Iată care a fost și motivul acestei atitudini de-a dreptul bizare. În armata țaristă, devenită între timp sovietică, (1917), Basarabia avea 100.000 de tineri recruți, răspândiți de la Marea Baltică la Oceanul Pacific. Dacă Basarabia ar fi votat unirea cu România, lucru cu care Lenin n-ar fi fost de acord, atunci toți acești tineri ar fi fost făcuți prizonieri, iar în Rusia nu se știe niciodată care ar fi soarta prizonierilor, putând fi egală cu moartea. Așa că basarabenii noștri au ținut în mare secret această problemă și și-au dat drumul sentimentelor abia după ce au reușit să rezolve aducerea tinerilor acasă, printr-un șiretlic, de asemenea plin de suspans, demn de serialele science-fiction. Iată cum s-au petrecut lucrurile. O delegație secretă formată din trei parlamentari, condusă de deputatul Pășcăluță, a plecat de la Chișinău la Moscova, să-i ceară lui Lenin aprobarea de a forma, din tinerii basarabeni aflați pe diverse fronturi, o armată cu care Basarabia să fie apărată de românii „invadatori". Directorul de cabinet al lui Lenin auzind despre ce este vorba, i-a dat pur și simplu afară din birou. Disperați, în vreme ce stăteau pe hol, neștiind ce să facă, din cabinetul alăturat, unde erau aparatele de transmisie ale guvernului Lenin și ale ministrului de Război, Troțki, răzbat vorbe românești. Bat la ușă, intră și află că șeful acestor transmisii era chiar un basarabean. Spunându-i păsul, acesta rămâne consternat de curajul și naivitatea lor, care i-ar fi costat viața. „Dacă ajungeați la Lenin și i-ați fi spus ceea ce mi-ați spus mie, acum priveam la voi pe fereastră, împușcați la zidul acela". După un timp de răgaz, ofițerul basarabean a formulat, în numele lui Lenin, un Ordin pe care l-a transmis pe toate fronturile, prin care cerea comandanților ca toți soldații, ofițerii și subofițerii născuți pe teritoriul Basarabiei să primească foi de drum cu destinația Chișinău, unde să formeze o armată pentru apărarea Basarabiei împotriva dușmanului din vest (România). După ce basarabenii și-au văzut tinerii acasă, lucrurile s-au schimbat radical, iar Sfatul țării a votat unirea.
Deși de atunci a trecut multă vreme, nenorocirile care s-au abătut asupra basarabenilor, în urma pactului Ribbentrop-Molotov, din 30 august 1940, și în urma căruia a avut loc alipirea samavolnică la Uniunea Sovietică, parcă ar fi fost date uitării în acest moment crucial din 30 noiembrie 2014. Cu toate că fiecare familie de basarabean își are suferința ei și poartă în suflet drama legată de deportările în masă ale lui Stalin. Cu toată duritatea cizmei rusești simțită de către fiecare basarabean, mulți dintre românii de aici, îndeosebi din categoria celor mai în vârstă, au votat partidele pro-ruse. Faptul nu exclude repetarea într-o oarecare formă a scenariului amintit, pentru a preveni sau ameliora o posibilă furie muscală, care se poate declanșa oricând, în dauna sutelor de mii de basarabeni care lucrează pe teritoriul Rusiei. Să credem deci că lucrurile s-ar fi întâmplat într-o asemenea manieră, care ar împăca astfel și pe marele țar, dându-i totuși satisfacția că pe teritoriul Basarabiei mai există oameni, români chiar, care continuă să mai creadă în binefacerile celui care de peste 200 de ani le-a stat mereu cu cizma pe grumaz și cu funia pregătită să le-o atârne de gât.
