Nu numai tangoul ci și ländlerul (dans popular german) se poate juca în doi. La fel și cu corupția. Cotidianul din Mûnchen „Süddeutsche Zeitung" confirmă, în ediția de miercuri, percheziții la sediile grupului „Airbus", din cauza unor acuzații de corupție legate de contractele EADS cu România. După zeci de ani de deductibilitate a șpăgii de la impozit, Berlinul combate astăzi cu mânie teutonă politica concernelor germane de a-și promova exporturile prin plăți imorale către niște trepăduși cu putere de semnătură cocoțați în fruntea statului.
O țară care ne-a rămas de trei ori datoare, la propriu, în ultima sută de ani, se erijează mai nou în promotor al luptei anti-corupție prin mandate de percheziție și virtuți etnice, sub impactul rezultatului recentelor alegeri prezidențiale. Tactică îndoielnică, ascunsă mereu după paravanul corectitudinii și pretextul bunelor relații economice. Încă de la cel mai renumit ministru al Afacerilor Externe al Berlinului, Gustav Stresemann, laureat al Premiului Nobel pentru Pace, aflam, în 1926, vizavi de o datorie istorică a Germaniei față de România, că subiectul trebuie omorât prin bani oferiți cercurilor politice din țară. Citind presa germană, mesajul este cât se poate de limpede: valorile germane împotriva corupției nu sunt doar o încercare de a continua campania de virusare informativă a unei lumi cu mitul corectitudinii pe bază etnică, dar și o aroganță de a pune întregul popor român sub acuzația generală de a fi corupt.
Trist că mai bine de șaizeci de ani de integrare europeană par să nu fi deschis Berlinului spiritual noi oportunități de a-și promova imaginea măgulitoare în Europa. Fixația cu obstinație a Germaniei pe niște leacuri otrăvitoare, prin care „promotori ai corectitudinii" doreau să vindece omenirea într-un trecut întunecat, și pentru care au mai pierdut două războaie mondiale, revin în vogă. Ecoul în presa germană al victoriei domnului Klaus-Werner Iohannis exprimă interesul deosebit al Berlinului în maniera tradițională bine cunoscută din istorie, numită prin eufemism „penetrare pașnică". Consecința directă fiind instrumentalizarea de către Germania a aspectului etnic în relația cu Bucureștiul. De aceea noul președinte ales trebuie să fie extrem de circumspect la asemenea avansuri toxice, deoarece lupta informativă a Berlinului împotriva României a intrat într-o nouă dimensiune.
În primul rând, domnuI ohannis este cetățean român ales de o majoritate în funcția de președinte al țării. Din această poziție are capacitatea să răspundă asalturilor externe, inclusiv germane, la cele mai delicate subiecte. Pentru a înțelege mecanismul subtil de cotropire informativă a spațiului vital german până la gurile Dunării trebuie să remarcăm recrudescența practicilor de culpabilizare istorică a României și românilor din ultimul secol.
După ce au îngropat pe urma cliringului bilateral (1936-1944) a doua datorie de miliarde de euro față de România, au folosit cu succes arma culpabilizării unui întreg popor și a victimizării Germaniei. Cea mai reușită acțiune fiind implantarea în mentalul românilor a conștiinței de trădători, prin actul de la 23 august, prin care am fi supărat Germania. Doar așa se explică de ce, în școli, copiii nu învață că România, de fapt, nu a trădat poporul german, ci l-a ajutat să scape de un tiran, sau că un Hohenzoller a încetat războiul și nu un Popescu, iar că Italia și Finlanda au ieșit din război mult înaintea noastră și că ar fi fost cazul să contabilizăm și noi ciopârțirea teritorială a țării impusă de Berlin înaintea războiului.
Cea mai recentă operațiune de culpabilizare a României constă în promovarea mitului vânzării etnicilor germani de către comuniști. Capitol deschis, de altfel, în 1997, prin scuza neinspirată a Guvernului României pentru „vânzarea" sașilor și șvabilor. Prost inspirat și prost informat demers, pentru că izvorăște din necunoașterea faptului că Hitler îi transformase, în 1934, și pe etnicii germani din România în nemți, după definiția Reich-ului. Astfel, contra unei sume pentru Germania, totuși modestă, de aproximativ 8000 de mărci, Bonnul delimita, într-un fel, după criterii etnice, un spațiu vital și totodată își asigura forța de muncă cu imigranți bine calificați și vorbitori de limbă germană.
Așa a fost compensat efectul demografic de după război, asigurându-se totodată Germaniei divizate postbelice și statutul de victimă. De fapt, este însă o abordare de tip dublu standard. Mitul traficului cu etnici germani îl demontează însăși sistemul fiscal al Germaniei, care, până în zilele noastre, percepe „o taxă de goană" pentru proprii cetățeni dornici să părăsească țara către destinații mai atractive. Dacă Germania impozitează patente, brevete sau succesiuni până la zece ani după părăsirea țării, de ce n-ar fi fost îndreptățită să perceapă și România o taxă pentru educația oferită emigranților?
Domnul Iohannis are, așadar, șansa unică în istorie de a ajunge cu Germania politică la pace (o pace care oricum nu a fost încheiată nici până acum cu Berlinul prin tratat). Ar reprezenta și o pace simbolică, și de impact, cu Germania mitologică din mintea românilor.
