Debut la „Cuvântul liber" - Bunicii-copii, bunicii-Zei…

Bunicii mei miroseau a păr alb, a busuioc, a gutui, a pâine și a vatră, miere și lapte, a coceni afumați și a iasomie, a săpun de casă și leșie, a nuci verzi și-a ceapă, a zăpadă, a prune și-a mămăligă, a cărți vechi și-a tuci, a paie și a grajd, a levănțică, a toc și a cerneală, a caltaboși, a dovleac copt și a porumb fiert, a flori de lămâiță, a iarbă verde, a icoane și-a fir de borangic. A soare și a toamnă. Și, câteodată, mai miroseau și a copii, că își făceau timp să se joace cu mine. Uneori, mă visez copilărind în serile de toamnă, când tataie trebăluia pe lângă cazanul de aramă fumegând a licoare galben-verzuie, în care înghesuia prunele „refuzate la export" de tuciul făcător de magiun înnegurat al măiții, iar vocea bunicului meu se ridica veselă în văzduhul parfumat cu fum de coceni roșietici, și cânta de răsuna valea, ca un veritabil căpitan de județ ce fusese în tinerețea lui de după război ... Cu pălăria pleoștită și, în colțul gurii, cu țigara de foi de tutun șterpelite de pe gardul pe care măița le întinsese, foaie cu foaie ... Și nici nu începea bine prima strofă, că refrenul se întregea într-un cor bărbătesc al vecinilor adunați pe lângă gard și apoi aduși lângă cazanul dătător de țuică „calitatea întâia". Se așezau roată în jurul focului, pe scaunele cu trei picioare, ținând între palme țoiurile aburinde, și cântau, și cântau, iar cântecul lor vechi se ridica agale la cer, dimpreună cu fumul ... Bunicii mei, Zeii mei din înalturi și colțuri de stea, din fărâmă de suflet românesc, și bucatele de amintiri arhaice.

Lasă un comentariu