Cei din generația mea ne-am petrecut copilăria și adolescența în colind. Ar fi aproape de neimaginat tot acest trecut fără colind, fără sunetul argintiu al clopoțeilor, fără Plugușor, fără Turcă, fără „Irozi".
Întorcându-ne la toate acestea, cu nostalgie și duioșie, nu privim doar spre trecut, ci și spre viitor. Un viitor în care să semănăm cu noi înșine, în care să fim diferiți în unitate, în care să putem depune mărturie un timp de care suntem mândri, în care ne regăsim și ne recunoaștem, unul care ne definește, ne identifică în simfonia umanității. Un trecut care ne e și certificat de naștere și trăire, dar și pașaport pentru a putea trece toate vămile lumii.
La cât de bogat este tezaurul pe care l-am primit din moși-strămoși, ar fi și păcat și nedrept să nu ne mândrim cu el. Și nu e, în acest caz, loc nici de sfiiciune, nici de modestie.
Sigur, terenul de manifestare a acestei inegalabile moșteniri și-a modificat parametri, pentru că, inevitabil, timpul nu stă pe loc. Chiar dacă obiceiurile și tradițiile nu se mai simt în largul lor ca altădată, în spațiile lor împământenite de manifestare, consolarea nu e o scuză, nici o soluție. Adaptarea din mers poate asigura un viitor acestui trecut, scoțându-l mereu în față, ca pe un dar ce ne-a fost dat.
Satul românesc nu mai poate rămâne, fatalmente, încremenit într-un trecut imemorial. Dar el face eforturi să mai conserve ce se mai poate conserva, dacă nu neapărat în ambianța de altădată, în mediul propriei deveniri, măcar în formule de (re)prezentare scenică.
Un Festival de datini „Vin colindătorii", adus în spațiul muzeal, nu înseamnă doar etalare, doar recuperare și restituire, ci și un mod de conservare și perpetuare, un mod de a menține în conștiința colectivă felul nostru de a fi ca parte a unei deveniri identitare.
Absența unor manifestări de acest fel riscă să uniformizeze ritmurile noastre existențiale, să nu facă diferența între cotidian, obișnuit și sărbătoare. Sărbătoare a credinței, a bucuriei de a fi frumoși și drepți în lume.
Muzeul Etnografic din Reghin a creat o tradiție din a menține vii... tradițiile. Cele 14 ediții ale acestui Festival de datini au dat de fiecare dată culoare sărbătorilor creștine de iarnă, au întreținut emoția și frumusețea unor manifestări care fac să ne simțim cu toată ființa noastră că aparținem unui loc, pe care l-am definit și care ne definește mereu.
Prin credința noastră, rostuită în acorduri muzicale, în profunzimi lirice, sărbătorile de iarnă românești fac diferența în orizonturile lumii acesteia. Arată cât de frumos este sufletul românesc, cât de pur, cât de încărcat de energii mântuitoare. Prin noi, vestea Nașterii lui Hristos a căpătat strălucire, a adus încredere și speranță.
Iar bunii credincioși au știut mereu să dea pregnanță dorinței noastre de a ne manifesta întru Hristos, prin tot ceea ce are neamul nostru mai valoros.
Maria Borzan, nu doar instituțional, ca un destoinic manager, dar și ca un bun creștin, a știut să adune în vadul sărbătorilor de iarnă, de pe toate văile satelor mureșene, colindul nostru strămoșesc, cel prin care viitorul se poate arăta doar prin trecut.
Iată, „Vin colindătorii" și, ca niște magi din vechime, urmează steaua călăuzitoare!
