Sunt elev la „Papiu", profil științe sociale-intensiv engleză. Acum vreo trei ani am descoperit Ortodoxia, pe care o consider credința revelată de Dumnezeu și mărturisită de Biserică de 2000 de ani încoace. Teologia respectivă mă interesează profund. De asemenea, sunt patriot convins, deoarece mă consider un produs al istoriei și al culturii „plaiului mioritic", dar fără să fiu patriotard și populist. Pe lângă teologie, sunt foarte pasionat de istorie (în special, istoria națională și bizantinologia) și de filosofie, pe care o consider cea mai bună cale de sondare a adevărului. Doar prin cultură și prin spirit elitist, se poate realiza prestigiul unei națiuni și o mai bună „locuire" în nimicnicia propriei existențe.
Membru fondator al Cenaclului Literar „Nicolae Băciuț".
Conștiința culturală și sensul culturii (I)
Ca să pot vorbi despre sensul culturii, despre rolul acesteia în viața omului, precum și despre modul în care se raportează ea la omul contemporan, trebuie să descriu ceea ce înțeleg eu prin cultură și elementele ei constitutive.
Ce înseamnă a fi om de cultură? Ce înseamnă a ne ocupa de cultură? Un prim-răspuns, de altfel insuficient, ar fi că omul culturii este omul care știe multe. De la istorie, geografie, științele naturii la literatură, de la agricultură și (de ce nu?) fotbal la teologie, artă și filozofie, acesta știe din toate câte ceva, aproape nimic nu îi este străin. Cred că aceasta este cea mai proastă definiție a omului culturii (sub acest nume îl voi numi de acum înainte), deoarece reprezintă doar modelul culturii generale. Dar acest mod „enciclopedic" de a privi cultura este mutilant pentru ceea ce vrem să numim o „conștiință culturală". Mai există modelul eruditului, omul livresc, omul care citește mult. Erudiția înseamnă pentru acesta stăpânirea unor largi domenii culturale, implică chiar și o înțelegere a textului cărții, dar nici aceasta nu garantează formarea conștiinței culturale. Deși reprezintă o mai bună însușire a substanței culturale decât în cazul „enciclopedic"-ului, căci eruditul posedă o anume cultură, dar pe care nu o asimilează (sau o asimilează prost) și față de care se raportează așa cum se raportează față de artă cel care pictează doar pentru a se relaxa: adică într-un mod superficial, insuficient și neproductiv. Eu nu mă voi referi nici la omul culturii generale, care este diletant, nici la erudit, care este neproductiv, ci la omul care se hotărăște să privească lumea prin lentila culturii.
În continuare voi căuta să arăt ce înseamnă a avea o conștiință culturală, referindu-mă la mai multe domenii care intră în componența culturii. Să luăm, în primul rând, arta. Cred că voi fi aprobat dacă voi spune că a produce artă nu îl face pe cel care se ocupă cu așa ceva un artist. Arta implică o raportare în primul rând personală la existență, o încercare de a reda o realitate ori de a crea un mod de a vedea realitatea sau chiar de a crea o nouă realitate ca o oglindă a felului în care aceasta este trăită de noi. De asemenea, cred că arta presupune și o neacomodare, o stare de incomoditate generată de incompletitudinile pe care le atribuim realului și pe care căutăm să le completăm din interiorul nostru. Pe de altă parte, cred că arta are și o importantă dimensiune estetică, artistul se foloseste de intuiție și sensibilitate spre a da noi forme existenței, forme care trebuie să fie caracterizate de expresivitate și să sugereze o idee, să liniștească sau să neliniștească spiritul celui care ia contact cu arta. Putem spune, poate exagerând, că arta indică o supremație a ipoteticului, a posibilului și a personalului asupra realului obiectiv. A conștientiza toate acestea și a face din artă un modus vivendi înseamnă a poseda o conștiință artistică.
O altă modalitate de a „locui" în cadrul culturii este filozofia. Supranumită „regina disciplinelor", filozofia nu e la îndemâna oricui. Aceasta presupune o încălcare a normelor simțului comun și integrarea întregii lumi într-un tot existential. Filozofia diferă în mod radical de știință prin faptul că, dacă știința încearcă să depisteze legi clare, exacte și definitive despre lumea existentă, se bazează pe observare, metodă și experiment, având, totuși, păcatul platitudinii ideilor în plan existential și al autosuficienței (ca în cazul scientismului și pozitivismului), filozofia caută să formuleze idei „pe verticală", „adânci" sau „înalte". Aceasta se poate raporta la existența exterioară căreia caută să îi dea o articulație care să o cuprindă și să o explice în raport cu omul. Iată ce spune Lucian Blaga: „o concepție metafizică e destinată să dea o transparență mai întâi figurii și articulațiilor grave ale existenței […] să reveleze osatura și arhitectura secretă ce le bănuim în ființa Marelui Tot din care facem parte". Pe de altă parte, filozofia încearcă să explice și articulațiile ființei umane: „când ochiul filozofic s-a îndrumat spre lăuntrul omului, s-a ajuns, de asemenea, la înțelegeri care, indiferent de priza lor sub raport absolut, au devenit și ele tot atâtea <<treziri>> pentru spiritual omenesc", spune același Lucian Blaga. Deci, a avea o conștiință filozofică nu înseamnă doar a cunoaște sisteme filozofice, ci a trăi filozofia din interiorul ei.
O a treia componentă a culturii, cred eu, este istoria sau, mai precis, conștiința istorică. Bineînțeles că a cunoaște istoria, oricât de bine am face-o, nu înseamnă a poseda o conștiință istorică. Istoria, pe lângă faptul că este o știință cu o metodă proprie de cercetare, reprezintă, ca obiect către care privește ochiul istoric, și o sumă sau chiar un vector al tuturor experiențelor conjugate ale umanității, este o succesiune a etapelor vieții colective a unui popor sau a unei civilizații. Dacă eu conștientizez că sunt român, conștiința istorică mă include într-un tot care cuprinde o tradiție ancestrală dacică, o religie creștină, o cultură și tradiție balcanică, slavă și bizantină, apoi latină și occidentală, dar păstrându-se întotdeauna autohtonă în spațiul mioritic, la poarta marilor imperii, în final, conștientizez că fac parte din istoria acestui popor. Dacă spun că sunt european voi sintetiza în acest gând întreaga experiență a culturii și civilizației europene în care se regăsesc filozofia greacă, administrația română, dar și religia creștină, tradiție și modernitate, Bizanț și Occident, latinitate, slavism și germanism, în final, tot ceea ce definește cultura istorică a acestui continent.
