În curând, vom intra în anul 2015. Și, deci, în al 26-lea an de democrație. La o privire retrospectivă a lucrurilor, constatăm că în această perioadă - scurtă pentru istorie, dar lungă pentru o viață de om - România a cunoscut unele transformări (nu doar de regim) incontestabile. Dacă, în bine sau rău, este treaba fiecăruia dintre noi să aprecieze. Oricum, o succintă paralelă, între ce a fost și ce este acum, ne va ajuta să realizăm o imagine, cât de cât reală asupra deosebirilor existente. Și să luăm ca punct de plecare procurarea produselor.
Că, înainte de '89, românii reușeau cu greu - deși aveau bani - să-și cumpere unele produse, o demonstrează exemplul cel mai la modă atunci: procurarea unui autoturism. În vremea lui Ceaușescu, ca să-ți cumperi o mașină Dacia sau un Aro trebuia să-ți aștepți rândul cu anii. Dacă nu erai „cadru" de nădejde al partidului! Te înscriai pe lista de așteptare, după ce depuneai cel puțin o jumătate din prețul ei și dovada autentificată la notariat că nimeni din familie nu mai posedă alta, și apoi… Ana Mureșan cu mila.
Sigur, lucrurile s-au schimbat. Dar, cu toate acestea, după '89, politicienii au ignorat în mod constant nu autoturismele, ci un lucru mult mai important: problemele alimentației. Știm însă că, potrivit studiilor sociologice și analizelor economice, circa jumătate din bugetul gospodăriei medii românești se duce pe mâncare, având o pondere de 2-3 ori mai mare decât media europeană; că hrana poate fi deopotrivă un bun motiv pentru revolte sociale -, în decembrie 1989 restricțiile de hrană au justificat o bună parte din revolta de atunci.
Față, însă, de aceea perioadă, după '89 - și mai ales, începând din 2000-20001 -, mâncarea a fost și rămâne unul din cele mai importante câștiguri pe care postcomunismul le-a adus în raport cu fostul regim politic. Și datorită creșterii economice în unele perioade, s-a înregistrat o abundență de produse, care depășesc net cererea, dar, mai ales, capacitatea de plată a cetățenilor. În mod paradoxal, înainte de '89 erau bani, dar lipseau produsele, iar acum sunt produse alimentare berechet (de autoturisme nu mai vorbim), dar nu prea sunt bani. Evident, cu excepțiile de rigoare.
Acum, restricțiile la alimente (la mașină etc.) nu mai vin „de sus" (de la conducerea de partid), pentru așa-zisa plată a datoriilor externe, cum era înainte de '89, ci ele se referă la prețuri și venituri. Adică, prețurile sunt mari, iar veniturile mici! Nu vom mânca, desigur, somon afumat norvegian (nici nu vom cumpăra Mercedes) pentru că nu ne permitem să-l plătim, dar simplul fapt că el există în magazine este cea mai bună dovadă că românii au ieșit din perioada constrângerilor politice în materie de mâncare. Avem noi, nu-i vorbă, acum… alte constrângeri, dar asta-i altă problemă. Una dintre ele… Prețurile și costul vieții - pe fondul pierderii slujbelor - au început să crească alarmant în România…
…Chiar mai repede decât în restul Uniunii Europene. Un lucru uită însă politicienii noștri. Că, în UE, România se singularizează prin aceea că are cel mai bun teren agricol și cea mai mică productivitate agricolă, în condițiile în care menținem cea mai mare populație ocupată cu producerea hranei. Drept pentru care, nu doar din motive propagandistice și electorale, cea mai mare problemă a tranziției postdecembriste ar fi trebuit să fie, după decenii de nepăsare, problema agriculturii și a ruralului. La noi, în România, de prea mult timp, prea mulți oameni lucrează prea prost cel mai bun teren agricol din Europa. Asta ar trebui să constituie preocuparea nr. 1 a politicienilor noștri. Ceva-ceva s-a făcut în ultimii ani și rezultatele s-au văzut.
Fapt este că, datorită nepăsării cronice a clasei politice s-a ajuns ca cealaltă jumătate a țării, cea urbană, să fie nevoită să plătească cele mai mari prețuri din Europa pentru a se hrăni. I-a păsat cuiva de acest lucru în ultimii ani? Deloc! Din cele mai vechi timpuri, politicienii români s-au rugat să plouă în mai (că aduce, chipurile, mălai!), dar nici unuia nu i-a păsat cu adevărat de țăranii României.
Crede cineva că liderilor partidelor de azi le pasă de cele 3,5 milioane de amărâți care produc circa 80% din mâncarea noastră zilnică, acceptând atâtea umilințe? Nu! Deși problema rămâne. Căci cea mai mare problemă a țării noastre, în conjunctura internațională actuală (când toate prețurile cresc) rămâne agricultura și ruralul. Până când această chestiune nu o vom rezolva - desigur, sunt și altele -, să nu ne așteptăm ca mâncarea (una din câștigurile importante ale postcomunismului) să o cumpărăm mai ieftin.
Din păcate, toți politicienii se gândesc la oamenii de la țară, doar când aceștia trebuie să voteze!
.jpg)
